Anticii ştiau foarte bine lucrul acesta şi nu e întîmplător faptul că în Orestia se spune : ,,A venit un om
care seamănă cu Oreste/ Numai Oreste seamănă
cu Oreste/ Atunci a venit Oreste".
Dar fiecare erou tragic trăieşte într-o perioadă
istorică dată, ceea ce presupune o anume înţelegere a ordinii cosmice , sociale şi morale, un loc al
său în lume şi un ideal de viaţă, un anume raport
cu cel împotriva căruia a săvîrşit sau e determinat
de împrejurări să comită o faptă prin care încalcă
legea morală admisă ca proprie lege, un anumit
202
Ileana Mălăncioiu
mod de a-şi asuma responsabilitatea pentru echilibrul stricat, de a-şi percepe vina şi de a se pedepsi pentru a se putea reconcilia cu sine şi cu cei din jur.
Drumul pe care îl parcurge în ultimă analiză
tragedia este cel pe care îl străbate vina tragică.
El pleacă de la vina fără vinovat care pluteşte asupra cetăţii, aşteptînd să fie însuşită de cel ce a săvîrşit fapta fără să ştie ce crimă ascunde (Oedip), trece prin asumarea - cu preţul căderii -
a cunoaşterii faptei ce i se impune eroului împotriva exigenţelor sale morale (Hamlet), prin vinovatul fără vină (Mîşkin), prin vina pusă faţă în faţă cu inocenţa (Stavroghin), prin revolta metafizică şi vina morală pentru crima justificată prin ea (Ivan Karamazov) spre a se ajunge la procesul de conştiinţă al eroului tragic care nu ştie ce con
ţine legea încălcată şi ce ascund faptele sale, dar speră să redobîndească armonia pierdută, descoperind principiul unei culpabilităţi rezonabile şi o dovadă salvatoare (Joseph K.).
Oedip trăieşte tragedia totală. El este idealul pierdut al cetăţii (în faţa căreia s-a impus învingînd sfinxul), este vinovatul de fapt şi, în parte -
întrucît a vărsat sînge omenesc şi a intrat în cetate nepurificat -, vinovatul moral al tragediei sale şi a cetăţii sale. Adevăraţii vinovaţi morali sînt înaintaşii săi şi zeii, care îi cer să plătească pentru căderea în hybris a acestora, cu toate că părinţii lui, pentru a evita împlinirea soartei lor, l-au destinat morţii. Zeii l-au prevenit, prin oracol, ce
îl aşteaptă şi l-au dus la disperarea care conţine în sine pierzarea. Fugind de soarta sa, el nu face altceva decît să ajungă fără voia lui la împlinirea ei. Dar, vai, dacă Oedip ar fi reuşit să scape de îngrădirile impuse şi să nu încalce legea morală a vremii, admisă ca proprie lege ; dacă n-ar fi ucis un om la o răscruce, n-ar fi intrat în cetate nepurificat şi nu s-ar fi căsătorit cu văduva acestuia,
Vina tragică
203
despre care nu ştia că e mama lui, dar după vîrstă
ar fi putut să-i fie mamă ! Dacă, deci, vina morală
a dublei crime puse în seama sa ar putea să cadă
în întregime pe înaintaşii lui şi pe zei.
Acceptînd afirmaţia lui Aristotel potrivit căreia tragedia e cu atît mai zguduitoare cu cît distanţa dintre mărimea vinei şi mărimea pedepsei este mai mare, se poate spune că Oedip este un erou exemplar de tragedie. Cu atît mai mult cu cît tot ce se petrece cu el stă sub pecetea misterului şi asta face ca „vina" (sau căderea lui în hybris) să fie uitată din cauza circumstanţelor atenuante şi suferinţa prin care trece să pară total nejustificată.
In Hamlet, prinţul Danemarcei nu întrupează
idealul care piere. Acesta era reprezentat de regele Hamlet, care, aşa cum spune prinţul, ,,a fost un rege bun şi înainte de toate un om".
Ziua în care s-a născut Hamlet era cunoscută
