În capitolul „Fr. Nietzsche şi filozofia ca formă
de viaţă" din lucrarea sa Idealul clasic al omului, Tudor Vianu spune că „bunul cel mai de preţ pe care îl propune Nietzsche lumii moderne prin contactul său cu tragedia antică este acela al afirmării unei vieţi despuiate de iluziile ei, al vieţii ca necontenită luptă împotriva morţii, întrucît tragedia presupune un sentiment pesimist al vieţii, dar o atitudine etică afirmativă si eroică".
În Naşterea tragediei - carte� care dezvăluie condiţiile apariţiei tragediei din spiritul zeilor şi sensul său afirmativ - Nietzsche face însă şi o mare eroare. Stabileşte o legătură între legenda lui Prometeu - privită ca legendă a unei crime - şi
,,tragismul rasei ariene", de la care aşteaptă renaşterea tragediei şi - prin intermediul ei - renaşterea unei mari culturi, salvatoare, după opinia sa, pentru omul înţeles el însuşi ca operă a unui creator artist. Ceea ce distinge concepţia ariană, spune el, este ideea sublimă a păcatului eficace, considerat a fi adevărata virtute prometeică.
Adevărata virtute prometeică nu este însă păcatul eficace.
Păcatul nu poate să fie sublim.
Sublimă este ispăşirea printr-o suferinţă nemeritată a pedepsei pentru o faptă ce nu putea fi evitată (sau pentru una asumată de către eroul tragic în iluzia că ar putea fi justificată în viitor), a cărei apăsare nu va putea fi suportată, ci îl va duce la prăbuşire.
198
Ileana Mălăncioiu
Tragicii greci au ştiut acest lucru şi n-au socotit sublimă crima - nici în condiţiile în care a fost săvîrşită de erou fără să vrea şi fără să ştie -, ci ispăşirea pedepsei asumate pentru ea, prin care vinovatul plătea mai mult trăind decît murind, pentru ca lumea să fie îngrozită şi nu atrasă de nelegiuirea pusă în seama lui.
Nu întîmplător regele Oedip se pedepseşte pentru a reface echilibrul clătinat prin paricid şi incest, dar nu admite să fie considerat autor al acestei crime hotărîte de zei, căreia i s-a împotrivit din toate puterile sale.
Shakespeare a ştiut şi el că nu crima, ci ispăşirea pedepsei (şi în mod special a autopedepsei) pentru înfăptuirea ei este sublimă. Nu întîmplător Hamlet nu poate să ucidă decît în vreme ce este el însuşi ucis. Nu întîmplător Lady Macbeth, pe care crima o face să-şi piardă somnul, va umbla prin odaie spunînd : ,,Tot mai miroase a sînge aici.
Toate balsamurile Arabiei nu pot să cureţe mîna asta mică !".
Eroii lui Dostoievski, fie că redobîndesc armonia pierdută prin crimă cu preţul unei suferinţe de a trăi mai mare decît suferinţa de a muri, fie că
necredinţa îi face să nu-şi poată asuma vina şi să ajungă la admiterea haosului şi la nebunie sau la prăbuşire, subliniază şi mai acut faptul că nu păcatul, ci suferinţa este sublimă.
Nu întîmplător Dmitri Karamazov acceptă că
este un ticălos care a avut nevoie de o lovitură a soartei pentru a se ridica, dar se bucură că nu şi-a mînjit mîinile cu sîngele tatălui său şi le cere celor care îl judecă : ,,Nu mi-l luaţi pe Dumnezeu !".
Dacă Stavroghin nu poate avea decît iubiri false si deci nesalvatoare, pe Dmitri îl salvează dragostea pentru Gruşenka. Înainte de a-i fi mărturisit ea că-l iubeşte era pregătit să-şi zboare creierii, iar atunci cînd e condamnat pentru paricidul pe
Vina tragică
1 99
care nu l-a săvîrşit, dar l-ar fi putut săvîrşi, este convins că împreună cu ea ar putea să îndure şi ocna.
Dragostea pentru această femeie oarecare, dar care pentru el e regina lumii îi redă dragostea pentru viaţă. Lucru esenţial. Fiindcă, aşa cum spune Alioşa - omul lui Dumnezeu - toţi oamenii ar trebui să iubească viaţa. Asta ar rezolva jumătate din menirea lor. Din păcate, mai este însă de rezolvat şi cealaltă jumătate, care nu e uşor de rezolvat. Pe Dmitri, nenorocirea în care a căzut l-a ajutat să se trezească, să reînvie moral şi în faţa condamnării nedrepte care-l aşteaptă să
poată spune : ,,Simt că am strîns în mine destulă
putere ca să birui orice suferinţă, numai dac-aş
putea să-mi spun în fiecare moment : exist ! Îndur mii de cazne, dar exist ! Stau ferecat într-un turn, dar cel puţin trăiesc, văd soarele şi ... chiar dacă
nu-l văd, ştiu totuşi că există. Şi atîta timp cît ştii că soarele luminează, înseamnă că trăieşti".
Aceste gînduri ale lui sînt aproape identice cu cele pe care le-a avut Dostoievski în faţa eşafodului, după cum reiese din mărturiile sale.
Demarcaţia operată prin cuvintele : ,,Europa îl are pe Hamlet, noi nu avem deocamdată decît Karamazovi" spune un lucru esenţial, în pofida faptului că a fost făcută de un inchizitor, a cărui obligaţie era cea de a aduce probele crimei, nu de a încerca să o explice prin sufletul slav, caracterizat prin dezlănţuiri ce pot avea urmări nefaste.
Eroii lui Dostoievski nu ating perfecţiunea lui Hamlet, dar sînt mai aproape de noi prin chiar imperfecţiunea lor. De aceea uităm că sînt nişte personaje literare şi tratăm prăbuşirea lor ca pe a unor fiinţe reale şi ne pare rău că nu-i putem absolvi total, aşa cum ne pare rău că nu-l putem absolvi total pe tra-gicul Nietzsche, care, spre deosebire de Ivan Karamazov, acceptă ideea că răul
