Omul cel nou, care îl interesează în ultimă
instanţă pe marele prozator rus trebuie să se nască
în fiecare, ca în Dmitri Karamazov, pe care prăbu
şirea îl face să se trezească şi să reînvie moral.
Dostoievski nu pune problema Transcendenţei din raţiuni teoretice, ci practice. El deduce existenţa lui Dumnezeu din faptul că negarea Lui duce la haos şi la prăbuşire. Ceea ce îl interesează, în ultimă instanţă, este salvarea omului aici, pe pămînt, în viaţa asta ca o suflare, la a cărei ameninţare nejustificată însuşi neprihănitul Iov nu a rezistat să nu se revolte.
Ivan nu poate reprezenta o soluţie, ci semnul că moartea lui Dumnezeu în sufletele oamenilor poate fi scump plătită. El este disperatul ajuns pe marginea prăpastiei care nu se aruncă în ea, ci constată : ,,După ce sensul vieţii e suprimat, rămîne încă viaţa ; eu trăiesc, dacă nu aş mai crede în viaţă, dacă m-aş îndoi de femeia iubită, de ordinea universală, dacă aş constata . că totul nu e decît un haos infernal, chiar atunci eu aş dori să trăiesc".
Dar a trăi înseamnă a acţiona, iar a acţiona cînd nu mai crezi nici în nemurire nici în virtute înseamnă a te conduce după formula haosului,
192
Ileana Mălăncioiu
concretizată prin cuvintele „totul este permis".
Această formulă - prin care este justificată crima -
îl duce pe Ivan Karamazov la negarea principiului revoltei sale şi la nebunie.
Aflat pe marginea prăpastiei, Hamlet optează
şi el pentru viaţă, dar nu ajunge la ideea că „totul e bine" sau „totul este permis", ci la aceea că
„totul e rău" şi nu ucide decît în vreme ce este el însusi ucis.
Î� raport cu Ivan, care, refuzînd salvarea cu preţul suferinţei inocenţilor, ajunge la acceptarea haosului şi la nebunie, Joseph K. este un „fericit".
Pentru că, în pofida eşecului, el nu-şi pierde speranţa în găsirea unei dovezi salvatoare. Dar este
„un fericit" aflat într-un impas din care scurtul timp al existenţei sale (sau, cum ar zice Iov, viaţa asta care nu este decît o suflare) nu-i ajunge ca să
poată ieşi.
Spre deosebire de Dostoievski, din pierderea credinţei şi a armoniei legate de ea Nietzsche a tras concluzia că „Dumnezeu a murit" datorită
Creştinismului care nu lasă divinul să trăiască
în om întrucît este el însuşi nihilist. Dar, constatînd moartea lui Dumnezeu în sufletul omului, Nietzsche nu se situează pe poziţia nihiliştilor, ci socoteşte că asta reprezintă o pierdere care ar putea fi scump plătită. Singura soluţie de salvare în aceste condiţii este, după el, marea renunţare a omului la sine, concretizată în asceză.
,,Dacă nimic nu este adevărat, totul este permis" al lui Ivan Karamazov devine pentru Nietzsche „dacă nimic nu este adevărat, nimic nu este permis".
Şi totuşi, în pofida renunţării totale, Nietzsche va alege viaţa, ca şi Ivan.
Pămîntul, strigă el, este singurul meu adevăr căruia vreau să-i fiu fidel, pe care vreau să trăiesc şi să mă salvez.
Dar a trăi înseamnă, aşa cum am mai spus, a acţiona. Iar în contextul în care „Dumnezeu a
Vina tragică
193
murit" a actiona echivalează pentru Nietzsche cu a crea. În s;nsul că valoarea supremă trebuie înlocuită de om prin propriile sale valori.
Nietzsche e convins că a trăi, deci a acţiona (sau a crea), presupune în mod obligatoriu o lege.
De aceea, în accepţia sa, libertatea devine adeziune totală la o necesitate totală, iar răul trebuie acceptat de bunăvoie, ca o posibilă cale către bine.
În pofida concluziilor care au fost trase din filozofia sa, gîndirea lui Nietzsche pleacă de la refuzul morţii, nu în sensul de a dori o viaţă veşnică, ci în acela de a găsi o raţiune de a trăi.
