În pofida sfirşitului ei consolator, prin Cartea lui Iov ne este redată tragedia omului constitu
ţional limitat pus în faţa exigenţelor nelimitate ale Transcendenţei, exprimată direct, nu prin intermediul unor fapte revelatoare, ca în tragedia antică. Pedeapsa celui mai credincios rob al lui Dumnezeu precedă vina acestuia de a se revolta împotriva stăpînului său, care este făcătorul cerului şi al pămîntului, dar ea are în vedere ce se va întîmpla. Prin cazul lui Iov ne este redată însăşi pierderea armoniei şi redobîndirea ei cu preţul suferinţei nejustificate.
Veţi spune că acesta e sensul credinţei şi vă voi răspunde că nu e numai al ei. E şi sensul afirmativ al tragediei care dovedeşte că răul nu e perpetuu şi atotcuprinzător şi că suferinţa eroilor ei nu a fost asumată în zadar.
Prinţul Hamlet a început prin a avea o viaţă
armonioasă. Se născuse în ziua victoriei tatălui său împotriva tatălui lui Fortinbras. Era moştenitorul de drept al coroanei Danemarcei. Era educat în respectarea principiilor umanismului şi nu avea conştiinţa încărcată cu nimic. Cu alte cuvinte,
188
Ileana Mălăncioiu
avea cerul înstelat deasupra sa şi legea morală în sine. Eşecul său afirmator va face posibilă o nouă
ordine. Tragedia se încheie prin intrarea în scenă
a lui Fortinbras, alter ego activ al lui Hamlet, care se va apleca asupra lui şi va spune că dacă ar fi domnit ar fi fost un rege bun.
Viaţa lui Ivan Karamazov şi-a pierdut armonia care caracterizează inocenta, dar nu si nostalgia acesteia. În discuţia pe c;re o are c� Alioşa, el spune : ,,Să zicem că n-aş mai crede în existenţa ordinii universale şi totuşi, uite, mi-s dragi mugurii cleioşi, ce.se deschid primăvara, mi-e drag cerul albastru, mi-s dragi unii oameni, despre care - mă
crezi ? - nici nu ştiu de ce mă atrag. Mi-e drag uneori eroismul omenesc, virtute în care poate de mult am încetat să mai cred, dar pe care, totuşi, în adîncul sufletului meu, o cinstesc ca pe o amintire".
Cu această dragoste pentru viaţă, jumătate din menirea lui a fost rezolvată, cum a constatat Alioşa, omul lui Dumnezeu. Dar deviza : ,,după ce sensul vieţii a dispărut, rămîne totuşi viaţa" nu e de natură să rezolve problema celeilalte jumătăţi, ci dimpotrivă.
Aşa cum va spune Camus, Ivan este revoltatul metafizic care în revolta sa întruneşte unitatea
„fericită" între suferinţa de a trăi şi suferinţa de a muri.
Diferenţiind tipul de revoltă al lui Ivan de al eroilor din tragediile Antichităţii, Camus mai spune că revolta grecilor nu este metafizică, întrucît lor le lipseşte o vedere simplificată asupra creaţiei ; mai· precis, credinţa într-un Dumnezeu unic şi personal pe care să-l poată trage la răspundere pentru suferinţa nejustificată.
Poate că grecii erau metafizici în revolta lor
„fără să ştie", oricît de hazardat ar părea acest
„fără să ştie" atunci cînd e vorba despre revoltă şi despre metafizică.
Ei nu aveau, ce e drept, noţiunile de inocenţă
şi de culpabilitate, dar asta nu l-a împiedicat pe
Vina tragică
1 89
