Sofocle ca, prin cazul lui Oedip, să exprime revolta împotriva justificării suferinţei nemeritate prin păcatele părinteşti, înainte de „inventarea" noţiunii de păcat originar.
Indiferent de termenii cu care operăm atunci cînd ne referim la suferinţa nemeritată a lui Oedip, ajungem la motivaţia că s-a născut din părinţi care n-au respectat exigenţele impuse de zei. Vina lui, care este infinit mai mică decît cea pentru care plăteşte, se pierde în circumstanţele atenuante şi - de cele mai multe ori - e trecută
total sub tăcere.
Revolta lui Pentheu (care este silit să înţeleagă
cu preţul sfişierii că zeul este cum vrea el) nu mi se pare substanţial diferită de revolta lui Iov (care trebuie să admită că Dumnezeul crud al Vechiului Testament este cum vrea el). Iar revolta lui Ivan Karamazov pleacă din punctul nevralgic al suferinţei nejustificate din care a plecat atît revolta lui Pentheu, cît şi a lui Iov. Revoltă ilustrată cu asupra de măsură şi prin cazul lui Oedip, care rămîne un rege al tragediei.
Nu cred, prin urmare, că revolta metafizică
devine posibilă graţie credinţei într-un Dumnezeu unic şi personal, aşa acum afirmă Camus în Omul revoltat. Creştinismul va face însă ca revolta apărută pe fondul lui să se desfăşoare în alţi termeni decît în tragedia antică, iar uneori, dat fiind caracterul său consolator, o estompează.
Nu întîmplător, moartea tragediei a fost pusă
tot ye seama Creştinismului.
In ce mă priveşte, rămîn la ideea că eroul tragic se confruntă cu propriile lui exigenţe morale, formulate în funcţie de credinţa în spiritul căreia a fost educat. Cum el este un erou de ficţiune, intervine însă filtrul autorului, a cărui viziune se află
în subtext. Acesta face ca în pofida nenorocirilor de care luăm act prin tragedie spiritul ei să rămînă
afirmativ. Dar, cum spune Kierkegaard, geniul nu se poate înţelege pînă la capăt religios, întrucît se
1 90
Ileana Mălăncioiu
menţine la raportul de angoasă faţă de destinulindividual şi istoric. Ca atare, nu putem punemoartea tragediei pe seama caracterului consolator al Creştinismului.
Continuînd ideea de la care am plecat, Camusmai spune : ,,Cu Cain, prima revoltă coincide cuprima crimă; istoria revoltei pe care o trăim azie mai curînd istoria fiilor lui Cain decît cea adiscipolilor lui Prometeu". Pînă la Dostoievski şiNietzsche, constată el, ,,revolta nu se adresează
decît unei divinităţi crude şi capricioase, care preferă fără un motiv convingător sacrificiul luiAbel şi prin asta provoacă primul asasinat. ( . . . )Dostoievski în imaginaţie şi Nietzsche în fapt lărgesc cîmpul gîndirii revoltate şi cer înţelegerea luiDumnezeu de dragul lui însuşi".
Noutatea adusă de Dostoievski mi se pare a sta,în ultimă instanţă, în proiectarea vinei concrete aeroilor săi tragici pe fondul vinovăţiei generalumane care motivează dimensiunea tragică a existenţei. Vina concretă asumată de revoltatulmetafizic e cea care îl duce fie la prăbuşire şi prinea la trezire şi la învierea morală, fie la eşecultotal şi definitiv, menit să demonstreze prin elînsuşi necesitatea întoarcerii la ordinea negată.
Nu Ivan Karamazov, acest Hamlet bolnav, cumîl caracterizează Turgheniev, mi se pare a reprezenta noutatea cea mare adusă de Dostoievski,nici divinul Mîşkin, vinovat şi el în nevinovăţia saşi supus eşecului, ci Dmitri Karamazov, omul pecare ticăloşia l-ar fi putut duce la crimă iar nenorocirea îl trezeşte, îl ajută să se ridice de unde afost doborît şi să reînvie moral.
Ivan are orgoliul de a-şi asuma revolta pentruîntreaga suferintă umană.
În accepţia ai'.i.torului, acest orgoliu reprezintă
păcatul cel mai mare. Să nu uităm însă că Ivanavea 23 de ani şi că el însuşi îşi exprima neîncrederea în siguranţa de sine cu care discută cei devîrsta sa despre existenţa lui Dumnezeu. Dar era
Vina tragică
191
şi mai obsedat de faptul că după 30 de ani ruşii se degradează datorită faptului că sînt dominaţi de senzualitate şi de instincte.
Pe fundalul revoltei lui Ivan - care constituie o reluare a revoltei lui Iov, fără a ţine seama de faptul că ea s-a sfirşit printr-o nouă alianţă dintre om şi Dumnezeu - autorul proiectează uciderea bătrînului Feodor Karamazov, pentru a-l face pe tînărul nihilist să înţeleagă pe cont propriu ce consecinţe poate avea încălcarea exigenţelor morale sublimate în religie şi concluzia că totul este permis. Prin eşecul acestuia, Dostoievski ne spune că
salvarea nu poate fi concepută acceptînd formal existenţa lui Dumnezeu, dar negînd ordinea întemeiată pe existenţa Sa.
