ţia lui stă tocmai în faptul că el crede cu adevărat că s-ar putea prinde. Deşi soluţia pare să fie căţ1-tarea însăşi, Joseph K. nu caută de dragul de a căuta. El e convins că nu a putut găsi dovada salvatoare numai pentru că n-a reuşit să-şi mai prelungească procesul ca să afle ce conţine legea încălcată şi unde se află judecătorul pe care nu l-a văzut niciodată.
Spre deosebire de Ivan Karamazov, care îşi ştie vina, dar nu şi-o poate asuma, la început pentru că
nu crede în virtute, iar după aceea pentru că fapta sa virtuoasă e pusă pe seama nebuniei, Joseph K.
se simte răspunzător pentru destinul său, dar nu poate să afle în ce constă vina sa. Întîi pentru că
nu are o reprezentare concretă a Transcendenţei şi are îndoieli cu privire la finalitatea omului, apoi pentru că trăieşte într-o societate ierarhizată în care individul a devenit un şurub oarecare sau o curea de transmisie dintr-un imens mecanism care funcţionează rău.
184
Ileana Mălăncioiu
Revolta lui Oedip, a lui Iov, a lui Ivan Karamazov, a lui Joseph K. şi a oricărui alt erou tragic a cărui suferinţă pune problema limitelor impuse de Transcendenţă şi a exigenţelor nelimitate ale acesteia, cărora nu li se poate răspunde, dovedeşte că
omul se află veşnic în situaţia de a percepe plusul de suferinţă şi de moarte din lume, de a risca să
cunoască binele şi răul cu preţul căderii şi de a căuta iarăşi şi iarăşi o raţiune de a trăi.
Pe scurt, aşa cum constată Albert Camus, omul refuză să fie ceea ce este. Problema care se pune e dacă refuzul nu-l duce la destrucţia celorlalţi şi a lui însuşi, dacă toată revolta poate să-şi găsească
justificarea în moartea universală sau dacă, din contră, fără pretenţia unei imposibile inocenţe, poate găsi principiul unei culpabilităţi rezonabile.
Oreste, spre exemplu, descoperă calea de a se salva, întrucît, ştiind că nu are cum să rămînă
nevinovat, în condiţiile în care i-a fost ucis tatăl şi sîngele acestuia pluteşte asupra întregii cetăţi, alege vina cea mai puţin vinovată. El îşi răzbună
tatăl ucis, cu toate că, pentru a respecta această
obligaţie - socotită a fi de neîncălcat - trebuie să
plătească prin chinul de a fi fugărit de eriniile menite să pedepsească matricidul.
Nici regele Oedip nu se socoteşte inocent. El ştie că nu este nevinovat în absolut, de vreme ce a ucis un om şi a intrat în cetate înainte de a se purifica, dar nu acceptă să fie puse pe seama sa paricidul şi incestul, cărora li s-a împotrivit cît a putut. Cazul lui pune problema îndreptării legii prin admiterea distincţiei dintre vina de fapt şi vina morală. Distincţie care va fi percepută altfel de-a lungul istoriei şi al istoriei artei tragice.
Iov este primul erou tragic (fiindcă, în pofida finalului consolator, cartea sa nu se deosebeşte substanţial de o tragedie) care se simte nevinovat nu în raport cu cineva sau cu ceva anume, ci în absolut sau în faţa Dumnezeului său, împotriva
Vina tragică
1 85
căruia se revoltă fiindcă l-a făcut să îndure celemai cumplite suferinţe, deşi ştia că „nu e nimenica el pe pămînt, credincios şi fără prihană".
El se apără în cele din urmă în faţa nedreptuluistăpîn al lumii cu însăşi scurtimea vieţii sale şinici un strigăt nu mi se pare mai profund umandecît strigătul său prin care îi cere lui Dumnezeusă nu-l mai chinuie, că într-o zi îl va căuta şi nu vamai fi.
Deşi nimeni nu e nevinovat în absolut, plîngerea lui Iov e omeneşte rezonabilă. Pentru că,socotindu-l pe Dumnezeu făcător al cerului şi alpămîntului, el nu se bazează atît pe nevinovăţiasa, cît pe faptul că limitele sale omeneşti nu-ipermit să se apere în faţa Celui Atotputernic.
