176
Ileana Mălăncioiu
credinciosului Şatov se urmărea să fie cimentată
legătura demonilor care acţionau în numele Organizaţiei pentru a produce haos şi a clătina lumea de pe vechile ei temelii nu constituie o circumstanţă atenuantă, ci una agravantă. Oedip îşi asumă
responsabilitatea pentru a reface echilibrul clătinat prin faptele sale, iar Kirillov îşi asumă responsabilitatea producerii dezechilibrului.
Oedip fuge de paricid şi de incest, nu pentru a dovedi că nu depinde de zeii care i-au prezis soarta, ci pentru a-şi apăra propria viaţă - cu limitele ei omeneşti - pe care nu o mai poate concepe după această dublă crimă.
Kirillov, dimpotrivă, acceptă să-şi asume o crimă de care nu e vinovat, întrucît oricum e decis să moară pentru a dovedi că dacă Dumnezeu nu există omul e propriul său Dumnezeu şi e liber să
facă tot ce vrea.
Eşecul marilor păcătoşi, ca şi cel mai puţin comentat al sfinţilor din romanele lui Dostoievski, demonstrează în cele din urmă că pentru autor adevăratul ideal îl reprezintă de fapt omul-om, care trăieşte în respectul unor principii morale. El nu pune problema existenţei lui Dumnezeu din raţiuni teoretice, ci practice. Pentru că este convins că fără credinţă nu e posibilă fundamentarea moralei, iar fără respectarea unor principii morale se ajunge la haos şi la prăbuşire.
Opera lui Dostoievski dovedeşte că asumarea de bunăvoie a crimei şi a sinuciderii în numele suferinţei nejustificate şi/sau al libertăţii totale constituie o negare a propriilor principii ale revoltatului.
Faptul că deşi e palid de spaimă apasă pe trăgaci în iluzia că va elibera omul de spaima morţii şi a Judecăţii de apoi face din Kirillov mai curînd un fanatic decît un personaj tragic în adevăratul sens al cuvîntului.
Vina tragică
177
El e tragic doar în clipa îndoielii lui de pe cruce,
dar această îndoială dă sensul oricărei tragedii apărute pe fondul nihilismului. Nu întîmplător toată eseistica europeană a secolului XX revine la Kirillov cu aceeaşi obstinaţie cu care reveneau eroii lui Dostoievski la dilema lui Hamlet.
Întrucît destinul tragic al lui Oedip e motivat prin căderea în hybris a tatălui său - motivată la rîndul ei prin faptul că tatăl lui făcea parte dintr-un neam blestemat, menit a se stinge de la sine pînă
la ultimul său vlăstar -, cred că prin el Sofocle îşi exprimă revolta împotriva suferinţei nedrepte, justificată prin „păcatul originar", înainte de „inventarea" acestuia.
Miza lui Oedip este singura valoare scop de necontestat : viaţa trăită uman, între oameni, nemaculată prin crima care contaminează şi îl izolează pe făptaş în deşertul ei.
Miza lui Kirillov este aceea de a deveni propriul său Dumnezeu pentru a se elibera pe sine . şi a elibera oamenii de frica morţii şi a Judecăţii de apoi. Ea se dovedeşte a fi o falsă miză, de vreme ce acest martir al nihilismului este silit să
înţeleagă că nu se poate elibera nici măcar pe sine, necum pe ceilalţi. Dar deznodămîntul nici nu ar fi putut să fie altul, pentru simplul fapt că nu a optat pentru viaţă, ci pentru moarte.
Cine mizează pe viaţa veşnică nu ar avea ce pierde chiar dacă ea nu ar exista. Omul care se teme de Judecata de apoi respectă exigenţele morale impuse de credinţă şi se fereşte de condamnarea (şi respectiv de autocondamnarea) de pe lumea asta.
Dacă Joseph K. ar fi crezut în viaţa de după
aceea nu ar fi asimilat moartea cu o execuţie.
Prinţul Hamlet se află undeva la mijlocul drumului dintre tragicii greci şi Dostoievski. A învăţat de la Oedip şi de la Oreste că nu are cum să se împotrivească în cele din urmă destinului său, dar,
178
Ileana Mălăncioiu
în acelaşi timp, ştie înainte de Kirillov că nu are ce spera punîndu-şi capăt zilelor.
El se află, ca şi Oreste, cuprins între exigenţe de semn contrar. Cea de a-şi răzbuna tatăl pedepsindu-l pe ucigaş şi cea impusă de umanismul creştin care îi cere să nu ucidă şi să nu se sinucidă.
Disperarea lui conţine în sine pierzarea şi îl face să nu poată acţiona, ci să caute mai departe adevărul intuit de la bun început care îl va ucide.
Prelungind la nesfirşit această căutare el nu face altceva decît să-şi mai dea un răgaz de viaţă. Pentru că negîndu-şi principiile de existenţă va fi el însuşi negat şi ca atare va pieri, fie din vina de a nu-şi răzbuna tatăl spre a se opune ordinii întemeiate pe regicid, fie din aceea de a lupta împotriva crimei înfăptuind el însuşi o crimă, fie din amîndouă.
De aceea n-am înţeles niciodată de ce s-a discutat atît de mult despre amînarea din Hamlet ca despre un lucru oarecare, menit să compromită
ideea tragediei, ori să o facă greu de înţeles. Ea reprezintă opţiunea instinctivă a prinţului danez pentru viaţă, în condiţia în care dovezile asupra regicidului devin din ce în ce mai concludente.
Pentru că o dată cu asumarea faptei în vederea şi împotriva căreia a fost conceput totul se va încheia.
N-am înţeles nici de ce se discută atît de mult dacă nebunia lui Hamlet este reală. Mi se pare firesc ca prinţul danez să fie văzut aşa cum l-a conceput Shakespeare şi anume nebun cu adevărat (dar numai dinspre nord-nord-vest) şi con
