Ca şi Iov, tragicul Pentheu a fost dintr-o dată
şi acuzator, şi acuzat în raport cu zeul pe care maiîntîi l-a postulat pentru ca apoi să-l nege, manifestîndu-şi neîncrederea în dreptatea lui. În celedin urmă el a fost forţat să înţeleagă cu preţulsfişierii că „zeul este cum vrea el" şi, ca urmare,trebuie acceptat cu inima, fiindcă nu poate fi înţeles cu ajutorul raţiunii.
Aceeaşi soartă o vor avea şi supraoameniidostoievskieni, care, postulînd Transcendenţa cafundament al ordinii cosmice şi morale şi apoiacuzînd-o ca nedreaptă nu vor nega doar ordineadivină, ci orice . ordine şi orice morală, ajungînd
1 70
Ileana Mălăncioiu
astfel la haosul devorator şi prin el la pieire sau la încercarea disperată de a-şi asuma responsabilitatea pentru faptele săvîrşite spre a se reconcilia cu legea şi cu ei înşişi.
Marile momente de artă tragică, deşi confirmă
faptul că legea morală se află în conştiinţa omului şi că vina tragică se stabileşte în raport cu ea, presupun fie Ordinea Zeilor sau a Divinităţii, fie a unei instanţe necunoscute, care transcende destinul individual şi istoric.
Pe urmele lui Gide, Camus demonstrează că
sinuciderea lui K.irillov - inginereşte calculată -
reprezintă modul său de a încerca să demonstreze că nu se lasă înşelat de ideea a ceva nemuritor.
,,Mă voi omorî, spunea el, spre a-mi exprima nesupunerea, noua şi teribila mea libertate."
K.irillov îşi făcea iluzia că sinuciderea sa va juca un imens rol pedagogic. Că, deşi răstignit, nu va fi înşelat, întrucît glontele lui va fi semnul ultimei revoluţii, după care oamenii vor şti că nu slujesc o fiinţă nemuritoare şi prin urmare vor fi liberi. Dar „pistolul lui a slobozit glontele în zadar"
constată Camus. Oamenii n-au înţeles ceea ce credea el că vor înţelege din martiriul său nihilist şi n-au devenit liberi. Soluţia nu se află la K.irillov, ci cazul său dovedeşte că trebuie să ne întoarcem la modelul moral christic, susţine ideologul Dostoievski. Trebuie remarcat însă faptul că
prozatorul Dostoievski, ca orice geniu, rămîne la raportul de angoasă faţă de destinul individual şi istoric. Pentru că nu numai supraoamenii, ci şi sfinţii săi, în nevinovăţia lor, care în contextul unei lumi dominate de păcat devine vinovată, sînt supuşi eşecului. (A se vedea cazul lui Mîşkin, care nu numai că nu poate salva pe nimeni, întrucît nu face diferenţa între victimă şi călău, dar sfirşeşte prin a-i înţelege şi a-i compătimi pe ticăloşi, ceea ce echivalează cu condamnarea unor nevinovaţi.)
Vina tragică
171
Camus nu acceptă nici soluţia lui Dostoievski (întrupată în Alioşa, omul lui Dumnezeu, trecut prin îndoială, revenit pe alt plan la credinţă şi trimis înapoi în lume, cu convingerea că numai acolo poate fi redobîndit paradisul după ce a fost o dată pierdut), nici pe aceea a existenţialiştilor (care, constatînd absurdul, se aruncă şi mai disperaţi în faţa Transcendenţei).
A munci şi a crea pentru nimic, se afirmă în Mitul lui Sisif, a sculpta în argilă, a şti că măreţia ta nu are viitor e înţelepciunea foarte dificilă pe care o presupune şi o îngăduie gîndirea absurdă, întrucît numai moartea e cea care poate da operelor sensul lor definitiv, chiar şi atunci cînd par a fi izolate.
Soluţia din Mitul lui Sisif, la care mai tîrziu Camus însuşi se va referi ca la o etapă sau ca la o metodă şi nu ca la concluzia sa definitivă, presupune într-adevăr o măreţie, dar şi o comoditate de viaţă şi de gîndire, care, aşa cum ar spune Ortega y Gasset, o face fictivă. În ultimă instanţă, ea conţine un lux de a diseca totul în mod gratuit, întrucît se acceptă de la bun început mersul în virtutea inerţiei, chiar dacă în această inerţie în care omul se îndreaptă spre inevitabilul sfirşit e conţinută şi „revolta" lui că nu poate să facă
altceva.
Spre deosebire de omul absurd, eroul tragic nu vrea să muncească şi să trăiască pentru nimic. El se încăpăţînează să nu vrea să construiască în argilă, chiar cînd aceasta i se relevă a fi singurul material existent. El vrea să trăiască pentru ceva şi tinde către acest ceva - sau către o dovadă în favoarea existenţei lui - pînă cînd moare. El nu încetează să lupte şi să spere. Caută cu disperare şi încearcă tot ce se poate încerca spre a găsi o justificare a existenţei sale ca să poată trăi pînă
la capăt şi să nu moară ca un cîine. Fiindcă, deşi
