172
Ileana Mălăncioiu
nu ştie în ce constă vina sa, el se simte răspunzător pentru destinul său .
Regele Oedip a umblat cu disperare după acest ceva de natură să-l poată salva nu numai cînd a vrut să evite destinul prezis, ci şi după aceea, cînd, pedepsindu-se exemplar, a ajuns să le impună
zeilor prin tragedia sa şi i-a determinat să-i transforme moartea în apoteoză.
Dacă în suferinţa sa ispăşitoare Oedip n-ar fi continuat să trăiască şi să lupte cu viaţa, ci s-ar fi complăcut să se contemple în chinul căruia i-a fost destinat, ar fi rămas unul dintre nenumăraţii oameni care au suferit în mod nedrept, dar nu şi unul care a impus prin suferinţa sa exemplară şi a schimbat ceva în ordinea vremii sale, întemeiată
pe credinţa în zei. Revolta lui Oedip se menţine şi atunci cînd plăteşte prin suferinţă pentru a se reface echilibrul stricat prin faptele sale, dar nu acceptă să fie pusă în seama sa dubla crimă
săvîrşită fără să ştie, de vreme ce a făcut tot ce a putut pentru a o evita.
În cartea sa Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide, Aram Frenkian spune că regele Oedip nu poate fi analizat prin noţiunea de vină, aducînd ca argument faptul că el se caracterizează
înainte de toate prin religiozitate şi evlavie în raport cu zeii care au hotărît ca destinul lui să fie tragic, dată fiind căderea în hybris a tatălui său.
Fără a nega faptul că vina morală a crimei puse pe seama lui Oedip le aparţine mai mult înaintaşilor săi căzuţi în hybris şi zeilor care i-au hotărît soarta întrucît face parte dintr-un neam blestemat, consider că demonstraţia lui Aram Frenkian privind nevinovăţia oedipiană, făcută pe baza religiozităţii eroului, conţine şi datele ce pot dovedi contrariul. Măcar pentru că numai un credincios poate să-şi însuşească vina de a se împotrivi zeilor în care crede .
Vina tragică
173
Pe urmele lui Ortega y Gasset se poate demonstra că revolta unui necredincios împotriva Divinităţii şi tragedia bazată pe ea nu pot fi decît fictive. În esenţa lui, procesul tragic este acelaşi în cazul lui Oedip şi al lui Iov şi al marilor personaje a căror tragedie se desfăşoară pe fondul Creştinismului. Toţi postulează fie existenţa zeilor, fie Divinitatea, neputînd concepe ordinea morală în afara Transcendenţei, toţi ajung să încalce legea asimilată propriilor exigenţe morale, toţi sînt supuşi eşecului afirmator care impune revenirea la legea încălcată sau îndreptarea acesteia.
Fără disperarea legată de dubla crimă la care i s-a prezis că va ajunge datorită faptului că se trage dintr-un neam blestemat, fuga lui Oedip de destinul său hotărît de zei şi marea tragedie care îi poartă numele nu ar fi existat.
Conştiinţa tragică a faptei care îi este impusă
nu numai prin atotputernicia zeilor, ci şi prin fragilitatea sa constituţională, bazată pe dualitatea finit-infinit, presupune o dorinţă nemărginită de a trăi uman, adică în conformitate cu legea morală
a vremii admisă ca proprie lege.
Oedip are din capul locului presimţirea că va trebui să lupte cu destinul său. Consultarea oracolului nu este întîmplătoare. El nu disperă pentru că trebuie să respecte ordinea zeilor, ci pentru că
oracolul confirmă presimţirile sale că o va încălca.
Prin urmare, nu fuge de legea care i se impune, ci de încălcarea acesteia. Împotrivirea lui e legată
de faptul că nu se poate apăra. Fiindcă are convingerea că fapta care îi este prezisă îl va duce la maculare şi implicit la pierderea valorii umane.
Spre deosebire de Oedip, Iocasta n-a luptat cu destinul său ca un erou tragic, care se simte responsabil pentru că a stricat echilibrul prin faptele sale şi îşi asumă refacerea lui prin suferinţă, ci a avut o comportare iresponsabilă. De ce o asimilez
