174
Ileana Mălăncioiu
mai curînd omului absurd, a cărui tragedie o socotesc, într-un fel, fictivă?
Pentru că ea ştie că nu-i este îngăduit să aibă
un fiu, dar naşte un copil în pofida faptului că
oracolul a spus că acesta îşi va ucide tatăl (căzut cîndva în hybris şi pedepsit de zei să nu aibă
urmaşi sau, dacă are, să fie ucis de ei) şi că se va căsători cu mama sa (maculată şi ea prin contactul contagios cu Laios). Ea n-a încercat să se reconcilieze prin suferinţă cu legea morală încălcată, ci şi-a dat pruncul născut împotriva voinţei zeilor să
fie ucis pentru a se salva pe sine. După ce îi este ucis bărbatul, pe care se presupune că l-a iubit, de vreme ce şi-a sacrificat fiul pentru a evita paricidul prezis, ea nu ezită să-l înlocuiască rapid cu un tînăr, care, după vîrstă, ar fi putut să fie copilul ei. Sinuciderea o scoate din absurdul pe care nu îl poate trăi pînă la capăt, dar, din păcate, o scoate şi din adevărata revoltă şi luptă cu destinul său, exact atunci cînd putea deveni un personaj tragic.
Ea îşi va pune capăt zilelor spre a scăpa de suferinţa care abia trebuia să vină.
Dacă ar fi trăit mai departe ca şi cum nu s-a întîmplat nimic, ar fi apărut ca un personaj irecuperabil sau odios şi ar fi subminat puritatea tragediei. Ca să-l facă pe Oedip să atingă sublimul, Sofocle nu trebuia să lege suferinţa lui de altceva decît de fapta sa, săvîrşită împotriva voinţei lui, în contextul îngrădirilor impuse de zeii pe care îi venera. Altfel nu ar fi făcut o tragedie din încălcarea exigenţelor impuse de ei.
Oedip îşi străpunge singur ochii pentru ca să
nu mai vadă nici după moarte părinţii împotriva cărora a săvîrşit grave nelegiuiri fără să ştie, dar nu-şi pune capăt zilelor, ci continuă să lupte cu viaţa, deşi suferinţa de a trăi este pentru el mai mare decît cea de a muri.
Vorbind despre moarte şi despre rolul ei de a transforma viaţa în destin, Camus spune : ,,Oedip
Vina tragică
1 75
al lui Sofocle, ca şi Kirillov al lui Dostoievski, ne ilustrează victoria formulei totul e bine, întrucît bucuria lor, ca şi a lui Sisif, este că destinul le aparţine".
Întrebarea care se pune este : îi aparţine oare destinul lui Oedip, de vreme ce a făcut tot ce putea pentru a evita dubla crimă prezisă de oracol şi nu i s-a îngăduit, fiindcă făcea parte dintr-un neam blestemat? Şi îi aparţine cu adevărat destinul lui Kirillov - dacă înainte de a se sinucide pentru a-şi dovedi marea şi teribila lui libertate i se dictează
scrisoarea prin care ia asupra sa uciderea lui Şatov, iar apoi e pîndit prin gaura cheii, pentru ca nu cumva să se răzgîndească, pînă cînd reuşeşte să-şi depăşească spaima şi să poată apăsa pe trăgaci?
Fără îndoială, Camus are dreptate, destinul le aparţine şi lui Oedip şi lui Kirillov, ca şi lui Sisif, dar numai în sensul că este atît de al lor încît orice ar face nu pot ieşi din el şi că nu pot fi confundate cu alte destine.
În ceea ce priveşte formula „totul e bine" adoptată de Kirillov - nu cred că poate fi legată în nici un fel de regele Oedip, pentru că ea presupune admiterea crimei. Or, regele Oedip, nu face altceva decît să se împotrivească dublei crime prezise şi să se pedepsească pentru gravele nelegiuiri comise fără să ştie. Împotrivirea sa la prezicerea oracolului nu vizează libertatea totală. El nu vrea să fie liber ca să încalce legea, ci să nu fie constrîns s-o încalce fără să vrea.
Oedip şi Kirillov nu numai că nu au aceeaşi formulă de viaţă, ci se află situaţi la poli opuşi.
Dacă Oedip nu acceptă să i se pună în seamă o crimă pe care a făcut-o fără să vrea şi fără să ştie, Kirillov acceptă să i se pună în seamă o crimă ce va fi săvîrşită după sinuciderea sa. Dar e oare mai puţin vinovat pentru că nu a săvîrşit crima, dar a acceptat să o ia asupra sa? Faptul că prin sîngele
