1 8 1
culmile disperării. Dar, întrucît lumea a devenit pentru el o închisoare, iar faptul că i s-a dezvăluit taina morţii tatălui său echivalează cu o crimă de stat, amînînd răzbunarea, îşi asumă riscul de a nu se salva nici pe sine, nici regatul pe care ar fi trebuit să-l moştenească. Neputînd alege, el sfirşeşte prin a fi ales de faptele care i se impun, spre a întruchipa însăşi sfişierea între cele două posibilităţi.
Situîndu-se la polul opus, Ivan Karamazov va accepta formula „totul este permis", refuzînd salvarea cu preţul suferinţei inocenţilor, dar ca şi Hamlet, va opta pentru viaţă.
„Dacă m-aş convinge că totul nu este decît un haos blestemat şi fără noimă", îi spune el lui Alioşa, ,,eu tot aş mai fi dornic să trăiesc, fiindcă
o dată ce mi-am lipit buzele de cupa vieţii, nu m-aş
îndura s-o smulg de la gură pînă n-aş deşerta-o pînă la fund ... mi-s dragi mugurii cleioşi ce se deschid primăvara, cerul albastru, asta este, nu mai e vorba nici de raţiune, nici de logică".
„Cred că toată lumea trebuie să iubească viaţa mai mult decît orice", va spune Alioşa, omul lui Dumnezeu.
„Să iubeşti viaţa mai mult chiar decît rostul ei?", va continua Ivan.
,,Negreşit", îi răspunde Alioşa, după care va constata : ,,Menirea ta, Ivan, e pe jumătate împlinită : ţi-e drag să trăieşti ! Acum nu-ţi mai rămîne decît să împlineşti şi cealaltă jumătate şi eşti salvat".
Pare o nimica toată, dar aici e greul. Cum să
împlineşti ambele jumătăţi. Fiindcă nu te poţi bucura cu adevărat de viaţă alegînd logica în defavoarea virtuţii şi o dată cu ea formula „totul este permis", care duce la haos şi la prăbuşire.
Spre deosebire de Kirillov (care admite suferinţa în numele progresului) şi de Alioşa (care acceptă acest preţ în ideea salvării şi a altei vieţi), Ivan spune că, dacă Dumnezeu există şi dacă în
1 82
Ileana Mălăncioiu
planurile sale a ţinut cont de om, raiul trebuie să
fie însăşi viaţa de pe pămînt. Inchizitorul din poemul său îl răstigneşte încă o dată pe Christ pentru a pune capăt „minciunii salvării" întemeiate pe puterea de suferinţă a Sa care depăşeşte limitele omenescului.
Pentru personajele lui Dostoievski, după întrebarea obsesivă dacă există sau nu Dumnezeu, cel mai des revine dilema hamletiană „A fi sau a nu fi".
În rechizitoriul său, Ippolit Kirillovici nu va putea aduce probe concludente care să ateste faptul că Dmitri ar fi comis paricidul, ci va pedala pe firea dezlănţuită a Karamazovilor.
El susţine că inculpatul se gîndise la sinucidere fiindcă îşi ucisese tatăl şi avea remuşcări, aducînd exemple care să demonstreze că pentru un rus dezlănţuit pistolul rezolvă totul şi sfirşeşte prin a spune : ,,apoi, ştiu eu dacă în momentul acela Karamazov s-a gîndit ce va fi dincolo şi dacă în general un Karamazov poate să pună întrebarea hamletiană : A fi sau a nu fi ? Nu, domnilor juraţi, Europa îl are pe Hamlet, noi nu avem deocamdată
decît Karamazovi".
Spre deosebire de Ivan, pe care opţiunea sa pentru logică în defavoarea virtuţii îl duce la concluzia că „totul este permis", la acceptarea crimei şi la nebunie, Hamlet nu este nebun decît dinspre nord-nord-vest şi, ca atare, e în măsură să
facă diferenţa între bine şi rău. Chiar dacă se află
situat între două exigenţe de semn contrar şi nu are nici o şansă de a rămîne nevinovat şi de a se salva. Moartea prinţului danez urmează în mod logic chinului său de a cunoaşte binele şi răul cu preţul căderii. Ea are rolul de a-l absolvi şi totodată de a-i transforma viaţa într-un destin care nu poate fi confundat cu al nimănui.
Nebunia lui Ivan Karamazov constituie o plată
mai grea decît moartea pentru ceea ce a făcut (şi
Vina tragică
183
pentru ceea ce nu a făcut el, dar decurge din ideea sa). Nu însă şi o absolvire totală. Tocmai în asta stă tragismul său de neegalat.
Revolta lui Ivan, care susţine că dacă Dumnezeu admite crimele împotriva copiilor şi inocenţilor totul este permis, îşi are izvoarele îndepărtate în revolta lui Iov şi va fi preluată în alţi termeni în Procesul lui Franz Kafka.
Spre deosebire de Ivan, care neagă Legea, Joseph K. ştie din capul locului că nu se poate trăi uman în afara ei şi face eforturi disperate pentru a descoperi principiul unei culpabilităţi rezonabile şi o dovadă care să pledeze în favoarea existen
ţei umane.
Camus spune că eroul lui Kafka oferă luxul chinuitor de a pescui într-o cadă în care nu se poate prinde nimic.
În „cada" în care pescuieşte eroul kafkian nu s-a prins într-adevăr nimic înainte de el, dar măre
