ştient cu adevărat de tot ce are de făcut şi de tot ce-l aşteaptă. Fiindcă nu mi-l pot imagina pe Hamlet supravieţuind faptei pe care e silit de împrejurări să şi-o asume încălcîndu-şi principiile de existenţă. Formula prinţului danez nu e „totul e bine", ca a nihiliştilor dostoievskieni, care revin ades la dilema lui. Pentru el „totul e rău". E rea şi
Vina tragică
1 79
viaţa (de vreme ce crima regelui a făcut ca lumea să devină o închisoare) e rea şi sinuciderea (socotită un păcat de moarte) e rea şi amînarea răzbunării (pentru că lasă mecanismul crimei declanşat prin regicid să funcţioneze în continuare) e rea şi răzbunarea (întrucît îl obligă să nege principiile propriei revolte şi să se nege astfel pe sine).
Hamlet trebuie să aleagă convins că „totul e rău" şi nu poate să aleagă, ci aşteaptă. Dar, să nu uităm, pentru el „a aştepta" înseamnă a alege totuşi viaţa, în pofida tragicei sfişieri între exigen
ţele de sens contrar care i se impun ; înseamnă a se împotrivi pînă la capăt morţii, din instinct sau dintr-o conştiinţă extrem de acută, care, trecînd în nebunie, redevine instinct.
Aşa cum remarcă Nicolae Iorga în capitolul consacrat lui Shakespeare din Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor, tragedia prinţului danez se desfăşoară pe fond creştin.
Umanismul său este fundamentat pe cel sublimat în religie. Asta nu-l împiedică totuşi să constate că „restul este tăcere". Ceea ce dovedeşte că a rămas la raportul de angoasă faţă de destin. Meditînd pe marginea prăpastiei, el se întreabă dacă
visele sufletului lepădat de trup nu vor fi şi mai îngrozitoare decît ale omului în carne şi oase.
Celebra lui dilemă nu e doar a unui gînditor aflat în contradicţie cu el însuşi. Disperarea prin care trece îl face să fie străin în existenţă şi să oscileze la propriu între a fi şi a nu fi.
Oricît ar părea de lipsit de voinţă, Hamlet vrea încă tot, adică vrea viaţa de pe pămînt, trăită în mod uman, şi de aceea îşi amînă fapta care îl va ucide. El pare nespus de slab pentru că de fapt este atît de puternic încît mai speră încă şi atunci cînd nimic nu mai e de sperat.
Înainte de a fi pusă în Hamlet, problema lipsei de sens a vieţii în lumea devenită închisoare este
180
Ileana Mălăncioiu
dezbătută de eroii lui Shakespeare din Măsură
pentru măsură. Aici Isabela îi spune fratelui ei Claudio care îşi aşteaptă nedreapta condamnare:
„eşti jucăria morţii/ căci te trudeşti să scapi de ea fugind/ şi totuşi fugi întruna către dînsa". Replică
la care condamnatul îi răspunde : ,,şi viaţa de pe lume mai greu împovărată,/ pe care vîrsta, lipsa, durerea şi sclavia/ le-aruncă-asupra noastră, e încă-un paradis/ pe lîngă ce ne temem în moarte".
În închisoarea numită lume în care va aştepta mai tîrziu Hamlet, răspunsul va fi asemănător.
Nicolae Iorga spunea în acest sens: ,,Întîiul gînd al lui Hamlet e la moarte, căci îşi dă seama fără să fi încercat că lui îi lipsesc puterile unui răzbunător. Îl opreşte însă un îndoit frîu : acela al religiei, care nu îngăduie nimănui a-şi pune capăt zilelor, şi acela al îndoielilor a ceea ce poate veni după moarte, îndoială care răsărise şi în convorbirea din închisoare între Isabela şi fratele ei, în Măsură pentru măsură".
Într-adevăr, întîiul gînd al lui Hamlet e către moarte, nu atît fiindcă i-ar lipsi puterile unui răzbunător, cît pentru că îi lipseşte raţiunea care ar putea justifica fapta ce trebuie asumată. Fiindcă
un om care se împotriveşte cu adevărat ordinii întemeiate pe crimă, nu poate lupta împotriva acesteia înfăptuind el însuşi o crimă.
În ceea ce priveşte faptul că Hamlet, ca şi Claudio, alege viaţa, în pofida chinurilor prin care trece, fiindcă (deşi crede în nemurirea sufletului) se îndoieşte de ce va fi după moarte, remarca lui Nicolae Iorga este deosebit de importantă şi de clar formulată.
Prinţul danez e convins că nu se poate trăi în afara legii şi crede în necesitatea respectării unor principii în funcţie de care se face diferenţa dintre bine şi rău. Identificînd răul suprem cu moartea, el optează pentru viaţă şi atunci cînd se află pe
Vina tragică
