Vina tragică
167
Poate că era totuşi şi un fel de a se complace în suferinţa sa, care constituie o negare a revoltei, aşa cum ne sugerează Hans Magnus Enzensberger într-unul dintre cele mai frumoase poeme ale lui.
Pedeapsa lui Oedip - care pare disproporţionată în raport cu ceea ce a făcut el în mod con
ştient - poate fi motivată şi ea prin revolta sa împotriva zeilor, de vreme ce n-a acceptat hotărîrea lor, ci a vrut să fugă de soarta sa, neînţelegînd că nu-i este permis.
Dacă nu ar fi fost aşa, ar fi însemnat să nu-şi consulte oracolul, ori să primească resemnat prevestirea făcută prin el, să aştepte ca ea să se împlinească - socotind că nu are nici o răspundere - şi să nu lase în urma sa o tragedie de care nu se poate face abstracţie.
Mi se par deosebit de pătrunzătoare şi de importante în acest sens observaţiile lui Ortega y Gasset din Meditaţii despre Don Quijote prin care tragedia e pusă în directă legătură cauzală cu voinţa eroului şi nu cu fatalitatea.
Toată durerea, spune el, se naşte din faptul că
eroul refuză destinul ce i se impune împotriva idealului său de viaţă. Dar nu oricum, ci cu grandoarea corespunzătoare situaţiei fără ieşire în care se află. Fiindcă, de la sublim la ridicol nu este decît un pas. Pe lîngă riscul existenţial, pîndeşte la tot pasul şi posibilitatea eşuării de pe terenul tragediei şi a rîsului care ucide.
Privită din perspectiva unei vieţi vegetative, mai spune Ortega y Gasset, tragedia are întotdeauna un caracter fictiv.
Reluîndu-i ideea constat că Oedip se menţine în marea tragedie întrucît are conştiinţa grozăviei destinului său şi se comportă cu grandoarea impusă de împrejurări. El nu se complace în a se contempla în suferinţă, ci luptă şi continuă să
spere pînă la moarte în reconcilierea cu legea încălcată şi cu sine. Nu întîmplător îi determină pe zei
1 68
Ileana Mălăncioiu
să accepte că a suferit mai mult decît se poate imagina şi să-i transforme moartea în apoteoză.
Pedeapsa lui Iov, mai exemplară decît toate, dacă este privită din afara credinţei, se află la limita la care nu poate fi justificată prin nimic. Ea începe înainte de revolta în care va consta finalmente vina sa. Dar încercarea la care este supus din îndemnul Satanei cel mai credincios rob al lui Dumnezeu are în vedere faptul că el nu va rezista pînă la capăt. Revolta sa va începe după ce va pierde tot ce a avut fără să se plîngă, iar Domnul va sfirşi prin a-l încerca atingîndu-se de carnea şi de oasele sale.
La încercarea cu cea mai cumplită suferinţă şi cu moartea s-a născut revolta chiar şi în robul lui Dumnezeu Iov, fiindcă nici el, oricît de credincios era, nu se împăca deloc cu gîndul că i se ia viaţa de pe pămînt înainte de a o fi trăit, ca pret al vietii veşnice. În faţa acestei probe - de netrecut în numele nici unei iluzii - nici măcar Iov nu a rezistat, desi nu era nimeni ca el pe pămînt, credincios şi fără prihană. În cele din urmă el a socotit că viaţa este o valoare mai mare decît însuşi Dumnezeul său, care, în pofida credinţei lui nemărginite, i s-a înfăţişat ca un tiran.
Cu toată nemulţumirea provocată de revolta lui, Dumnezeu sfirşeşte prin a spune că mai drept a grăit robul său Iov decît prietenii acestuia, care au crezut că pot să-L apere ei pe Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, ca şi cum nu s-ar putea apăra singur în faţa unui om.
Faptul că în cele din urmă i se dă dreptate lui Iov dovedeşte că viaţa trăită uman este marea valoare la pierderea căreia Dumnezeu nu numai că admite, dar parcă speră chiar ca un credincios să nu rămînă indiferent. Fiindcă, dacă viaţa omului este opera cea mai de preţ a Sa, cum s-ar putea uita Dumnezeu cu dragoste la cineva căruia îi e totuna dacă trăieşte sau dacă moare.
Vina tragică
169
Acceptînd că Dumnezeu este cel ce i-a dat viaţape care nu s-a îndurat s-o piardă înainte de a o fitrăit, Iov trebuie să accepte şi ideea că se află înmîna Lui şi să se consoleze cu noii săi copii, daţiîn locul celor nedrept ucişi (pe care nimeni nu îimai poate aduce înapoi) şi cu noua lui stare desănătate şi de înflorire, deşi nu va uita niciodată
groaznicele suferinţe din vremea cînd trupul său afost acoperit cu o bubă rea din creştet pînă în tălpi.
Viaţa trăită uman are menirea de a-i apăra atîtpe Iov în faţa lui Dumnezeu, cît şi pe Dumnezeu înfaţa lui Iov întrucît ea este adevărata valoare-scopîn raport cu care toate valorile cuprinse de obiceiîn cărţile de teorie a valorilor (implicit şi celereligioase) nu sînt decît valori-mijloc, menite să-lajute pe om să trăiască între oameni, ştiind că
viaţa lui nu este decît o suflare.
Dumnezeul crud al Vechiului Testament esteaşa cum l-a văzut societatea vremii cînd a fostconcepută Sfinta Scriptură încercînd să dea o explicaţie ordinii cosmice şi să întemeieze o ordinemorală, în afara căreia nu se poate trăi omeneşte ;El nu sfirşeşte întîmplător prin a-i da dreptate luiIov. Fiindcă, dacă şi cel mai credincios rob al Săuşi-ar pierde credinţa, nu ar mai fi nimic de făcut,nu doar pe pămînt, ci nici în cer.
