Vina tragică
1 6 1
tragedia lui dramatizează însuşi actul cunoaşterii care se înfăptuieşte prin fiinţa pieritoare a omului.
Dacă nebunia dinspre nord-nord-vest a lui Hamlet vine din faptul că trebuie să-şi asume cunoaşterea adevărului cu preţul încălcării propriilor exigenţe morale şi al căderii, nebunia reală
a lui Ivan Karamazov vine, dimpotrivă, din neputinţa lui de a suporta consecinţele punerii ideii sale în practică.
De la fuga de „păcat" a lui Oedip, dacă îi putem spune astfel, s-a ajuns la asumarea păcatului cu preţul căderii, de către Hamlet, pentru a restabili echilibrul clătinat prin regicid, iar apoi la fuga după păcat, a nihiliştilor dostoievskieni. Plecînd de la negarea Dreptăţii divine, care admite suferinţa inocenţilor, ei ajung la concluzia că „totul este permis" şi implicit la justificarea crimei.
Din eşecul nihiliştilor, care dovedeşte că nu se poate trăi uman în afara legii, Dostoievski dedvce revenirea la ordinea negată de ei, întemeiată. pe existenţa lui Dumnezeu.
Eroul lui Kafka ştie că nu se poate trăi uman în afara unei legi care asigură armonia vieţii şi dă
un sens existenţei umane, dar nu ştie ce transcende destinul individual şi istoric, ce conţine legea încălcată şi ce ascund faptele sale ca să
poată afla în ce constă vina lui, să plătească pentru ea şi să se poată salva.
Dat fiind că procesul de conştiinţă al procuristului Joseph K. nu are altă ieşire decît aceea a deznodămîntului tragic, avem sentimentul că vina acestuia ar sta chiar în disperarea legată de faptul că a pierdut starea de inocenţă dinainte de a fi ajuns să se întrebe ce sens are existenta sa.
În realitate, pierderea inocenţei şi disperarea unui om sau a unui erou tragic pentru destinul său are un motiv real, chiar şi atunci cînd pare că
nu s-a întîmplat nimic de natură să-l ducă pe marginea prăpastiei.
1 62
Ileana Mălăncioiu
Kierkegaard spune că disperarea în sine duce la inacţiunea care ar reprezenta păcatul absolut, întrucît la obîrşia ei se află neîncrederea în ordinea cosmică.
Eroul tragic nu este însă un disperat în sine, ci un disperat în raport cu o situaţie anume, care a fost silit să-şi încalce propriile exigenţe morale sau a încercat să forţeze limita pentru a vedea ce se află dincolo de ea şi a ajuns la haos şi la prăbuşire.
Deşi nu ştie în ce constă vina sa, disperatul Joseph K. nu se socoteşte inocent, ci se consideră
responsabil pentru destinul său.
În pofida eşecului, el este convins că nu s-a putut salva doar fiindcă n-a reuşit să-şi mai prelungească procesul şi să găsească o dovadă care să
pledeze în favoarera existenţei sale.
Procesul eroului kafkian are la bază procesul de conştiinţă al autorului.
Funcţionarul Franz Kafka, aflat pe un loc important în ierarhia societăţii de asigurări la care lucra, s-a trezit într-o zi la conştiinţa faptului că
nimic nu-l poate asigura că viaţa sa nu reprezintă
un eşec. Pentru că nu a reuşit să-şi creeze o existenţă armonioasă, singura lui grijă fiind aceea de a-şi îndeplini conştiincios îndatoririle de serviciu în scopul de a fi avansat.
După cum reiese atît din jurnalul său, cît şi din scrisorile către Milena şi din cele către Max Brod, Kafka punea eticul deasupra esteticului şi era convins că scrisul nu-l poate justifica, ci e „o dulce amăgire sau o răsplată pentru că se află în slujba diavolului". Fiindcă nu poate da o soluţie, ci prezintă lumii un om deformat.
Procesul de conştiinţă al autorului este real şi copleşitor.
Dacă pe eroul său îl va salva făcîndu-1 să nu-şi piardă speranţa că o dovadă trebuie să existe, fiindcă nici o logică nu rezistă în cele din urmă în
