156
Ileana Mălăncioiu
să se poată izbăvi. Gîndeşte-te numai cîte suflete am fost silit să irosesc şi cîte reputaţii neprihănite să stropesc cu noroi ca să iasă la iveală cucernicul Iov, din pricina căruia am înghiţit cîndva un hap atît de mare".
Afirmaţia de mai sus mă convinge că asemănările ce pot · fi stabilite între revolta lui Ivan Karamazov şi revolta lui Iov nu sînt întîmplătoare.
Acceptarea suferinţei nejustificate, pentru care pledează Cartea lui Iov , constituie punctul nevralgic al oricărei religii dacă e privită dintr-o perspectivă eticist-raţionalistă. Esenţa credinţei în Iisus Mîntuitorul nu evită problema suferinţei nejustificate, ci dimpotrivă, o pune în centrul ei. Dar Inchizitorul din poemul lui Ivan sfirşeşte prin a-l judeca pe Fiul lui Dumnezeu în numele omului şi a-l răstigni încă o dată pentru a pune capăt „minciunii întemeiate pe puterea de suferinţă a Sa", care e supraomenească.
Dacă logica lui Ivan pleacă de la suferinţa nejustificată şi ajunge la concluzia că într-o lume rău întocmită „totul este permis" şi implicit la justificarea crimei şi prin ea la negarea principiului revoltei sale, folosirea acesteia de către lacheul Smerdeakov face din el vinovatul moral al uciderii tatălui său şi îl duce la nebunie. Adică la pierderea logicii pentru care a optat în defavoarea virtuţii.
Ca orice erou tragic, Ivan îşi percepe vina morală a uciderii tatălui ca pe o maculare sau ca pe o pierdere a valorii umane. Faptul că el nu şi-a murdărit mîinile cu sîngele tatălui său, ca Oedip, care a săvîrşit paricidul împotriva voinţei sale, fără să ştie, nu l-a scutit de suferinţă. Fiindcă ştia că, în pofida ticăloşiei lui, Smerdeakov nu greşea cînd afirma că el nu a fost decît sluga care a făcut ce i s-a spus. Chiar dacă nu a fost sluga credincioasă, cum spunea acesta pentru a se dezvinovăţi, ci sluga ticăloasă, care şi-a folosit şi sinuciderea pentru a se asigura că fapta sa are să
fie pusă în seama lui Dmitri Karamazov.
Vina tragică
157
Este evident că asimilarea maculării cu pierderea valorii umane sau interiorizarea faptei, prin care e definit sentimentul de culpabilitate, nu coincide nici cu săvîrşirea ca atare a faptei, nici cu păcatul în înţeles creştin, aşa cum se consideră îndeobşte, ci este definitorie pentru întreaga tragedie a lumii, indiferent dacă ea se desfăşoară pe fondul credinţei în zei, al Creştinismului, al altei religii ori al ateismului.
Kirillov este un martir al nihilismului şi totodată un personaj tragic autentic care se sinucide spre a dovedi că dacă Dumnezeu nu există omul e liber pentru că nu se mai teme de moarte şi de Judecata de apoi. Plecînd de la iluzia libertăţii totale şi implicit de la formula „totul e bine" sau
„totul este permis" el acceptă să ia asupra sa răspunderea uciderii credinciosului Şatov - prin sîngele căruia trebuia să fie cimentată legătura demonilor. Asta face ca atunci cînd îşi pune capăt zilelor spre a dovedi „marea lui nesupunere" să
fie pîndit prin gaura cheii de Piotr Stepanovici Verhovenski pentru ca nu cumva să se răzgîn�
dească. Deşi era greu de presupus că ar putea să
abandoneze ideea pe care o trăia cu atîta fervoare.
În condiţia în care nu-şi ducea hotărîrea pînă
la capăt sau îşi rata sinuciderea, ca Ippolit Terentiev din Idiotul, risca să fie luat drept un şarlatan sau un ticălos, iar ideea întrupată de el să fie reluată
de alt personaj pentru a se putea trage toate consecinţele ce decurg din punerea ei în practică.
Eşecul lui Kirillov dovedeşte prin el însuşi ce a însemnat „teribila libertate" în numele căreia şi-a pus viaţa în joc. Pînă la finalul greu de imaginat, atitudinea sa era aceea a unui fanatic. Dar îndoiala sa dinainte de a-şi acoperi faţa albită de spaimă şi de a apăsa pe trăgaci în iluzia că sinuciderea sa va elibera omul de frica fizică de moarte şi de frica metafizică de ceea ce va fi după aceea face din el un personaj de un tragism unic.
158
Ileana Mălăncioiu
Dacă îndoiala lui Christ de pe cruce nu dă numai sensul tragediei tuturor credincioşilor, ci şi pe acela al vieţii, îndoiala acestui martir al nihilismului dă
sensul tragediei tuturor necredincioşilor.
Nu întîmplător numele său a stat în centrul întregii gîndiri nihiliste de după Dostoievski.
Ideea că ar fi un Christ al negării, care circulă
