Vina tragică
15 1
ne poate împiedica să-i asociem. Sinuciderea nu-l poate salva pe Smerdeakov ca personaj, ci dimpotrivă. Fiindcă nu ia această hotărîre pentru că ar avea remuşcări, ci intră în mormînt cu fapta sa cu tot, pentru a se asigura că mărturia lui Ivan nu va putea fi dovedită şi crima va fi pusă în seama lui Dmitri.
În pofida amoralismului său, care îl face ca în acelaşi timp să-i insufle lui Şatov credinţa şi lui Kirillov necredinţa şi ideea de a se sinucide pentru a dovedi că dacă nu există Dumnezeu omul devine liber şi nu se mai teme de moarte, Stavroghin rămîne un personaj tragic. Pentru că, deşi se află
dincolo de bine şi de rău, el nu şi-a pierdut dorinţa de ispăşire şi de iertare, iar faptul că i se refuză
şansa de a înţelege esenţa crimei sale pentru a se mărturisi şi a ieşi din deşertul ei devine o pedeapsă
şi mai mare.
„Ţinta mea este să mă iert eu însumi, de aceea caut suferinţa" spune marele păcătos, iar părintele Tihon îi răspunde : ,,Dacă crezi asta, crezi tot".
Adevărul rostit de acest călugăr ciudat nu e valabil doar pentru credinţa creştină, în numele căreia vorbeşte. Ţinta fiecărui erou tragic este aceea de a se ierta el însuşi. Iar adevărata pedeapsă o constituie autopedeapsa. Ceea ce diferă e legea morală admisă de erou ca proprie lege şi încălcată. Faptul că lui Stavroghin îi este refuzată
suferinţa care l-ar fi putut reconcilia cu legea încălcată şi cu sine e o pedeapsă şi mai mare. Dar ea nu este întîmplătoare.
După cum spune Aristotel, tragedia e cu atît mai convingătoare cu cît distanţa dintre vina şi pedeapsa eroului este mai mare. Or, vina lui Stavroghin e atît de mare, încît singura pedeapsă
prin �are putea să fie depăşită o constituie faptul că
îi este refuzată suferinţa pe care o caută spre a se putea salva.
Autorul nu-si poate îngădui nici să-i acorde
,,Învierea lui La�ăr", dar nici să-l rateze ca personaj.
1 52
Ileana Mălăncioiu
După dezordinea semănată de demonii care gravitează în jurul lui Stavroghin ca în jurul soarelui negru al melancoliei, trebuie să se poată
reveni la ordinea (divină) care a fost negată.
Exigenţele morale cuprinse în legile vechilor greci erau întemeiate pe valorile religioase (şi nu numai) ale acestora. Zeii lor, care erau mai aproape de ei, erau implicaţi mult mai mult în viaţa cetăţii decît este Dumnezeu. Conform credinţei vremii răzbunarea tatălui nu putea fi pusă
i
la îndoială. Intre încălcarea legii care pedepsea faptul că sîngele nerăzbunat al tatălui e lăsat să
plutească asupra cetăţii şi încălcarea legii care pedepsea matricidul era socotită infinit mai gravă
cea dintîi. Oreste nu avea cum să scape nevinovat.
Singurul lucru pe care putea să-l facă era să respecte această ierarhie a exigenţelor impuse de zei şi să-şi asume fapta cea mai puţin vinovată. La vremea aceea amînarea din Hamlet ar fi fost de neconceput. De aceea fugărirea lui Oreste de către erinii pentru că şi-a ucis mama este nedreaptă.
Deşi el însuşi nu putea evita întrebarea : se poate oare să-ţi ucizi mama şi să rămîi nevinovat ? Pînă
la urmă zeii au recunoscut faptul că el a suferit mai mult decît merita şi au schimbat destinul lui în Dreptate. Eriniile, concepute ca răzbunătoare ale matricidului, au fost înlocuite cu eumenidele, care aveau rolul de a spori fertilitatea pămîntului.
În general, atît în lupta de a nu încălca propria lege morală, cît şi în cea de a se reconcilia cu legea încălcată şi cu sine, eroul tragic se chinuie să impună iraţionalului revelat schemele raţionalului.
Astfel Oedip, care îi venerează pe zei şi face tot ce e omeneşte posibil pentru a respecta exigenţele impuse de ei, îşi asumă responsabilitatea pentru refacerea echilibrului clătinat prin faptele sale, dar nu poate accepta să fie pusă în seama sa dubla crimă ascunsă în spatele acestora, deşi a făcut tot ce a stat în puterea lui pentru a se împotrivi soartei sale. Dacă el le-a impus prin suferinţa sa nu
