Vina tragică
147
eroi tragici de totdeauna. Pentru că fiecare la vremea sa şi în felul său, luptă şi piere pentru a face evidentă necesitatea regăsirii armoniei pierdute şi a sensului vieţii, ori a unei noi ordini mai umane.
Chiar şi cei supuşi eşecului din cauză că o dată cu ordinea dată au negat orice ordine şi orice morală
sînt revelatori întrucît prăbuşirea lor dovedeşte că nu e posibil să trăieşti uman situîndu-te dincolo de bine şi de rău.
Bradley spunea că lumea tragică a lui Shakespeare este în esenţă o lume a acţiunii de sădire a unui ideal într-o ordine dată, dar că eroii săi sînt supuşi unor erori atunci cînd îşi făuresc icoana lor despre lumea viitoare şi că aceste erori sînt cele care generează deznodămîntul tragic.
Afirmaţia este perfect valabilă dacă ne gîndim, să zicem, la regele Lear, care postulează o ordine monarhică, dar prin acţiunea sa de împărţire a regatului violează înseşi principiile de bază ale monarhiei ; chiar dacă el nu poate fi privit doar ca un monarh, ci şi ca un om care plăteşte pentru alegerea lui eronată.
Dar este, oare, valabilă afirmaţia lui Bradley şi pentru cazul lui Hamlet ?
Răspunsul este afirmativ numai dacă îl privim pe Hamlet ca pe un prinţ situat într-un timp şi un loc anume, ce vizează un ideal absolut, de neîmplinit în condiţiile istorice date, în care crima nu constituie o excepţie, ci e la ordinea zilei.
Dar, în acest caz, afirmaţia este valabilă şi pentru eroii dostoievskieni, fie că ei vizează nevinovă
ţia absolută, care în lumea concretă (şi cu atît mai mult în cea ameninţată de pericolul nihilismului) nu este posibilă, fie că ajung la concluzia că într-o ordine nedreaptă întemeiată pe suferinţa inocen
ţilor totul este permis.
Bradley, ca şi alţi comentatori ai lui Shakespeare, mai afirmă că în viziunea acestui mare autor de tragedie renascentist omul îşi croieşte singur soarta, catastrofa finală a eroului fiind rezultatul
148
Ileana Mălăncioiu
propriilor erori de calcul, provenite din necunoaşterea legilor echilibrului universal, în vreme ce în tragedia anticilor soarta apare ca un dat din care nu se poate iesi.
În ciud� nenumăratelor pledoarii în favoarea acestei teze, cred că avem de-a face cu o prejudecată care durează de prea muit timp spre a se mai gîndi cineva s-o înlăture.
Dacă admitem ce spune Shakespeare, soarta lui Hamlet este pecetluită din clipa cînd i se dezvăluie crima regelui, întrucît ea reprezintă un secret de stat a cărui aflare îl pune în pericol. În pofida faptului că este un umanist-creştin - care nu poate nici să ucidă, nici să se sinucidă -, împrejurările îl constrîng să lupte împotriva crimei înfăptuind el însuşi o crimă.
La rîndul său, cazul lui Oedip demonstrează
nu numai că omul nu putea face faţă îngrădirilor impuse de zei ca să evite ceea ce i-a prezis oracolul.
Acest rege care provenea din neamul blestemat al Labdacizilor, prin puterea lui de suferinţă, a făcut din soarta sa obiectul unei cumplite tragedii, menite a releva necesitatea unei alte înţelegeri a responsabilităţii pentru echilibrul stricat prin faptele sale săvîrşite fără să vrea şi fără să ştie, a vinei morale si a pedepsei.
În pofida �parenţelor, acest mare erou al Antichită ţii nu este nici el împins în tragedia sa doar de soartă. Nevinovatul Oedip a ucis totuşi un necunoscut la o răscruce şi a încălcat legea care îi interzicea să intre în cetate înainte de a se purifica. Fără aceste fapte ale sale nu ar fi existat dubla crimă pentru care a trebuit să ispăşească
spre a se restabili echilibrul pierdut.
Importantă pentru tragedie nu este doar eroarea ca atare, ci şi puterea eroului de a dispera pentru ea, fie că a săvîrşit-o deja, fie că ştie că va trebui să o săvîrşească şi că asta îl va duce la pierzare.
Un Oedip care nu ar fi fost înzestrat cu o imensă
capacitate de a suferi pentru că ar putea săvîrşi
