ca tragedie.
Faptul că Faulkner asimilează experienţa lui Dostoievski, dar se întoarce la Vechiul Testament şi la viziunea tragică a vechilor greci a constituit motivul care m-a determinat să nu extind cercetarea şi asupra lui, ci să-mi fixez limita la cazul limită reprezentat de eroul kafkian.
În contextul procesului de conştiinţă pe care şi-l face procuristul Joseph K., simţindu-se răspunzător pentru că a pierdut sensul vieţii, pare că
se pune semn de egalitate între disperare şi tragic.
Kafka ştie însă că anti-eroul său - devenit erou prin căutarea legii încălcate, a judecătorului _ pe care nu l-a văzut niciodată şi a unei dovezi în favoarea existenţei sale - nu e cu adevărat tragic decît în final, cînd nu-şi mai poate prelungi procesul şi moartea ia aspectul unei execuţii. Pînă atunci, Joseph K. rămîne doar un om aflat pe marginea prăpastiei, a cărui disperare reclamă tragedia.
În felul său însă, omul de rînd Joseph K., atunci cînd ajunge să dispere pentru soarta sa, nu e prin nimic mai prejos (sau mai puţin ales) decît prinţul Hamlet, să spunem, pe care împrejurările îl obligă
să-şi asume rolul de a afla adevărul despre taina morţii tatălui său cu preţul căderii.
La începutul procesului său de conştiinţă, avînd presentimentul sfirşitului, Joseph K. optează, ca şi Hamlet, pentru respectarea unor exigenţe morale, ştiind că nu se poate trăi uman în afara legii.
La sfirşit, cînd cei doi însoţitori care l-au condus la cariera de piatră unde avea să fie executat îşi
142
Ileana Mălăncioiu
vor trece unul altuia cuţitul pe deasupra capului său, iar pierzania conţinută în disperarea ajunsă
la limită i-a afectat deja numele, reducîndu-1 la o iniţială, Kafka îşi va explica astfel eroul : ,,K. ştia foarte bine că datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuţitul şi să şi-l înfigă în trup. Dar nu făcu aşa, ci dimpotrivă, îşi întoarse gîtul încă liber şi privi în jurul său. Dacă nu putea să-şi susţină rolul pînă
la capăt, dacă nu putea să scutească autorităţile de toată munca, răspunderea pentru această vină
o purta cel care i-a refuzat restul forţelor necesare s-o facă".
Textul citat relevă clar faptul că eroul se judecă
singur şi îşi trece singur cuţitul pe deasupra capului, dar de înfipt în trup nu şi-l înfige singur.
Fiindcă nu are putere (sau nu vrea) să o facă, spre a scuti astfel autorităţile de această răspundere.
Şi în privinţa lui Hamlet, care este pierdut din clipa cînd începe să dispere pentru ceea ce îl aşteaptă, s-ar putea spune că răspunderea pentru ce a făcut şi pentru ce n-a făcut n-o poartă el, ci acela care i-a refuzat forţele necesare.
În pofida faptului că este un erou unic şi exemplar, prinţul danez nu e prin nimic mai „ales" decît
„nealesul" Joseph K. El disperă între două exigenţe concrete, impuse prin dezvăluirea tainei morţii tatălui său. Desigur, alegerea sa pentru acest rol unic, întrucît era unicul fiu al regelui ucis, n-ar fi contat dacă Hamlet nu ar fi fost demn de el. Nu întîmplător, toate marile personaje tragice de după
aceea, puse în faţa unor exigenţe de semn contrar, sînt nevoite să repete după el : ,,A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea".
Spre deosebire de prinţul danez, procuristul Joseph K. nu e ales din cauza unor împrejurări concrete, de natură să-l oblige pe el şi nu pe altcineva să ajungă la procesul de conştiinţă care sfirşeşte prin autocondamnarea la pedeapsa capitală, ci datorită puterii lui de a dispera pentru
Vina tragică
143
