Tragedia lui Oreste nu le-a impus numai oamenilor, ci si zeilor. Ca urmare a ei locul eriniilor -
conceput� ca pedepsitoare ale matricidului _:__ a fost luat de eumenide, care au rolul de a spori rodul pămîntului.
Prin prăbuşirea unui mare erou, percepută ca tragedie, apare un nou înţeles al destinului, dar, de fiecare dată, disperarea şi tragedia ·percepute dintr-o perspectivă nouă îşi subsumează orgoliul metafizic şi înfrîngerea asumată de om pînă atunci şi, totodată, întreaga istorie a spiritualităţii tragic însuşite.
Disperatul Joseph K., pentru care pierderea inocenţei ignorante echivalează cu apariţia în interiorul conştiinţei sale a unui tribunal fantastic, îşi subsumează atît experienţa lui Adam, cît şi pe cea a lui Hamlet, care reface pe cont propriu experienţa primului om de a-şi asuma cunoaşterea cu preţul căderii. Experienţă revelatoare pentru destinul uman.
La rîndul ei, disperarea lui Ivan Karamazov, care nu poate accepta salvarea cu preţul suferinţei inocenţilor, îşi subsumează atît disperarea lui Iov, cît şi pe cea a tragicului Pentheu, care a fost silit să afle cu preţul sfişierii că „zeul este cum vrea el"
şi, ca atare, nu poate fi înţeles cu ajutorul raţiunii.
Nebunia lui echivalează cu infirmarea ideii pe care a întrupat-o. Ea reclamă necesitatea unor criterii pentru stabilirea diferenţei dintre bine şi rău, pe care logica aleasă în defavoarea virtuţii îl făcuse să o nege.
Cu Joseph K. se ajunge pe alt plan la dilema lui Hamlet pentru care disperarea de a fi devine egală cu disperarea de a nu mai fi. El reprezintă
speranţa acolo unde nu mai e nimic de sperat, privită ca proces în sine, şi reflectă criza dincolo
140
Ileana Mălăncioiu
de care, mergînd în aceeaşi direcţie, nu se mai poate rămîne pe terenul tragicului, ci se acceptă
absurdul, iar prin el, eşecul uman.
Proza lui William Faulkner, în ciuda formulei sale cu totul noi, constituie o reluare pe alt plan a cunoaşterii binelui şi a răului cu preţul căderii, prin intermediul unor eroi tragici în sensul clasic al termenului. Disperarea personajelor lui nu e fără obiect, ca în teatrul absurdului. Ca şi la antici, omul e împins în tragedia sa de ceva din sine care îl face să fugă de destinul său. Eroul său pare să iasă biruitor, dar în spatele lui Soarta lucrează fără ca el să-şi dea seama, cu toate că din cînd în cînd îi dă cîte un semn, spre a-i aminti că
trebuie să vină Scadenţa. Acţiunea nu e fictivă, ci reală şi tensionată, orientată către un deznodămînt care nu poate fi evitat.
În pofida misterului care învăluie tot ce se petrece în Absalom, Absalom! şi a faptului că se menţine raportul de angoasă faţă de destinul individual şi istoric, avem din capul locului sentimentul că demonul Sutpen fuge de trecutul lui pentru că ascunde o crimă.
Ca şi demonii lui Dostoievski, el este împiedicat de orgoliul său nemăsurat să se poată mărturisi şi să iasă din deşertul crimei sale. Disperarea sa creşte pe măsură ce Soarta se răzbună şi face ca trecutul lui să iasă la iveală şi să fie nevoit să-l acopere cu alte crime.
Visul colonelului Sutpen este ca, în pofida înfrîngerii suferite, să ia totul de la capăt şi să
poată lăsa un cod de logică şi de morală întemeiat pe existenţa sa.
După cum povesteşte domnişoara Rosa Coldfield, care l-a urît vreme de 40 de ani, despre el s-ar putea spune orice, în afară de faptul că nu ar fi fost un bun apărător al Sudului. Pentru că a făcut din Războiul de secesiune propriul său război. Dar dacă Dumnezeu a admis ca războiul să fie pierdut,
Vina tragică
1 4 1
spune ea, a fost pentru a-l pedepsi pe acest demon.
Fiindcă trebuia să existe o limită şi în puterea de a face rău.
Întrucît nu exista nici o altă soluţie decît a înfrîngerii acestui personaj demonic care fugea de sîngele negru aşa cum fugea Ahab după Balena albă, ducîndu-şi la pieire întregul echipaj, restituirea istoriei axate pe destinul lui rămîne perfectă
