Vina tragică
133
poate chiar aş fi făcut-o într-o bună zi .. . Dar am de gînd să lupt împotriva dumneavoastră, vă mărturisesc cinstit". În faza de disperare Ivan e convins că într-o lume în care copiii suferă totul este permis şi ca atare nu mai contează faptul că e ucis un bătrîn păcătos sau că „o lighioană înghite altă
lighioană". Abia atunci cînd lacheul Smerdeakov va face constatarea că nu Dmitri, ci el, Ivan, seamănă
cel mai mult cu tatăl său şi îi va spune : ,,Sîntem între patru ochi, de ce ne-am mai minţi unul pe altul ? De ce am mai juca teatru ? . . . Dumneavoastră
l-aţi ucis, da, dumneavoastră sînteţi vinovatul principal, eu n-am fost decît unealta, mîna dreaptă a dumneavoastră. Sluga cea credincioasă !", va simţi că se zdruncină ceva în creierul său şi că îşi pierde logica pentru care a optat în defavoarea virtutii.
În faza de disperare, Joseph K. încă mai sp�ră
să-şi prelungească procesul, să afle ce conţine legea încălcată fără să ştie, să ajungă în faţa judecătorului pe care nu l-a văzut niciodată si să se poată
apăra. În această fază, în ciuda orică�or aparenţe,
�e alege încă viaţa şi se caută dovada salvatoare.
1n felul său, fiecare dintre aceşti eroi aflaţi pe marginea prăpastiei ar putea spune încă : disper, deci exist.
Intraţi în faza tragică, vor fi ei înşişi aleşi pentru ca prin destinele lor să fie întrevăzută legea a cărei postulare e necesară, în pofida faptului că
nu poate fi încă aflată şi respectată. Dacă disperarea este meditaţia pe marginea prăpastiei, tragedia presupune şi căderea în ea. Fiindcă moartea este cea care transformă viaţa eroului tragic în destin şi destinul său în Dreptate. Excepţia de la regulă nu face decît să confirme acest adevăr.
Întrebarea care se pune este : există oare vreun disperat autentic pentru care pierzarea nejustificată pe care o conştientizează înainte de a se fi produs să nu devină un fapt real ? Există, cu alte cuvinte, o separaţie totală între disperare şi tragic ?
134
Ileana Mălăncioiu
Cred că un Oedip a cărui disperare ar fi rămas perpetuă, fără a-l duce în mod real la pierzare este de neconceput.
De cum luăm act de disperarea sa, o simţim ca aparţinînd începutului tragediei şi nu avem nici o îndoială că ar fi cu desăvîrşire imposibil ca el să
dispere degeaba şi, prin urmare, să devină comic.
Această posibilitate a disperării degeaba, care face comică tragedia asteptării răzbunătorului a fost excelent exploatată de Âlvaro Cunqueiro în parabola sa Omul care seamănă cu Oreste.
Dar să nu uităm că, pentru ca să se poată face umor pe seama acestui om care seamănă cu Oreste, a trebuit să existe ca punct de referinţă tragicul Oreste al lui Eschil, la care se vor raporta, fără
îndoială, şi alţi anti-eroi de-a lungul vremurilor.
Aşteptarea răzbunării lui Oreste, ca şi aşteptarea răzbunării lui Hamlet, are loc într-un spaţiu şi un timp al tragediei, nu într-unul neutru, în care s-ar fi putut întîmpla orice.
Disperarea celor doi mari eroi ai tragediei de totdeauna avea, fără îndoială, în sine germenele pierzării, aşa cum îl are orice disperare autentică.
Disperarea lui Ivan Karamazov - care pleacă
de la suferinţa inocenţilor şi în special de la a copiilor şi îl face să ajungă la concluzia că într-o lume guvernată de un Dumnezeu criminal totul este permis - nu putea să nu ducă şi ea la pierzarea interiorizată deja în faza premergătoare căderii. Nu întîmplător tragedia sa va consta în pierderea logicii aleasă în defavoarea virtuţii.
Pierdere specifică nebuniei în care va eşua.
Prin Joseph K. ni se dezvăluie faptul că un disperat autentic ajunge în final la pierzania presupusă de disperarea lui nu atît din cauza faptelor sale (care, în contextul unei societăţi ierarhizate, nu se mai ştie ce ar putea să ascundă) cît ideii că el este răspunzător de pierderea valorii umane şi a
