loc revelarea dimensiunii tragice a existenţei sau a destinului tragic al unui erou.
Disperarea nu apare pe un loc gol sau neutru, ci are la bază posibilitatea înnăscută a unui om de a dispera pentru ceea are presimţirea că trebuie să-şi asume sau pentru ceea ce a făcut, conştient sau nu, cu sau fără voia sa.
Ca şi Oedip, Antigona ajunge la un moment dat la disperare şi anume atunci cînd unuia dintre cei doi fraţi ai ei, care au pierit străpunşi de aceeaşi sabie la cea de a şaptea poartă a Tebei, i se ia dreptul (omenesc) de a fi înmormîntat şi este lăsat pe cîmp, pradă păsărilor şi cîinilor, pentru că a venit cu străini înarmaţi contra lui Creon.
Această pedeapsă inumană, aplicată post
-mortem lui Polinice, a dus-o la disperare doar pe Antigona, deşi toată lumea ştia că prin legea lui Creon era încălcată legea nescrisă a Hadesului, care era în acelaşi timp o lege a firii. Însăşi sora sa Ismena, care a avut o tresărire de conştiinţă şi a vrut să i se alăture, n-a ajuns la disperarea care a făcut-o pe Antigona să îşi asume riscul de a-şi fi îngropat fratele, cu preţul de a fi ea însăşi îngropată de vie.
Oreste disperă şi el în faţa soartei sale, care nu-i permite să rămînă nevinovat, ci doar să
aleagă între vina de a nu-şi răzbuna tatăl şi cea de a-şi ucide mama.
Chinul fugăririi de către erinii nu exprimă altceva decît disperarea sa pentru vina de a-şi fi ucis mama, ipostaziată în aceste răzbunătoare ale matricidului.
Hamlet disperă pentru soarta lui din clipa cînd i se dezvăluie taina morţii tatălui său şi ştie că nu are nici o şansă reală de a se salva, fiindcă trebuie să-şi asume fie vina de a ucide pentru a-şi răzbuna tatăl şi a-şi salva regatul maculat prin regicid, fie pe cea de a-l lăsa pe regele care şi-a dobîndit
Vina tragică
1 3 1
tronul prin fratricid să-şi continue crimele spre a-şi putea păstra coroana şi regina.
Disperă în cele din urmă şi Lady Macbeth, deşi părea că nu poate fi împiedicată de nimic să-şi asume atîtea crime cîte îi vor fi necesare pentru a o acoperi pe cea dintîi, prin care a fost declanşat mecanismul uciderii.
În pofida ideii sale că într-o lume în care este admisă suferinţa inocenţilor şi a copiilor totul este permis, Ivan Karamazov disperă atît pentru că se face vinovat de uciderea tatălui său, cît şi pentru că nu a putut împiedica trimiterea la ocnă a fratelui său Dmitri, deoarece mărturia depusă de el nu a putut să fie probată şi a fost pusă pe seama nebuniei.
Disperă şi Joseph K., deoarece se simte vinovat pentru că existenţa lui nu poate fi justificată, dar nu poate afla în ce anume constă vina sa spre a se reconcilia cu legea încălcată şi cu sine şi a redobîndi armonia pierdl:ltă. Disperarea sa este cu atît mai mare cu cît posibilitatea de a afla ce conţine legea încălcată şi a găsi dovada salvatoare e greu de întrevăzut în conditia în care cerul a fost coborît pe pămînt şi istoria a iuat locul fatalităţii. (Într-un fel situaţia lui e aceeaşi cu a omului simplu din Poarta legii care a aşteptat mult amar de vreme, sperînd să-l convingă pe paznic să-i dea voie să
intre ; cînd va întreba de ce n-a mai văzut pe nimeni de cînd se află acolo, el va afla că fiecare are o poartă a lui, prin care nu poate pătrunde decît la sfirşitul vieţii.)
Această disperare pentru vina asumată deja ori pentru cea pe care va trebui să şi-o asume este cea care duce un personaj la pierzare, dar tot ea este cea care îl salvează ca erou, făcînd ca tragedia lui să aibă un sens afirmativ.
Fapta reprobabilă asimilată cu pierderea valorii umane nu poate fi asumată în mod tragic altfel decît plecînd de la disperarea autentică pe care i-o
132
Ileana Mălăncioiu
provoacă prin sine însăşi celui vinovat. Aşa cum spune Kierkegaard, ,,disperarea nu este numai cel mai rău dintre rele, ci însăşi pierzarea", dar „ea reprezintă în acelaşi timp şi verticalitatea umană, sublimul fără de care nu poate fi vorba de o adevărată spiritualitate".
Kierkegaard spune că distanţa dintre starea regelui Oedip de disperat virtual şi cea de disperat real este ca de la un copil la un om mare. Trebuie adăugat că, oricît de autentică este disperarea sa din clipa cînd ia act de prezicerea oracolului, distanţa de la disperatul Oedip care încearcă să fugă
de soarta lui şi tragicul Oedip din final - care trebuie să plătească pentru dubla crimă comisă
fără să ştie - e tot ca de la un copil la un om mare.
Aceleaşi distanţe pot fi stabilite între prinţul Hamlet din vremea cînd s-a aflat la şcoala sa de la Wittenberg - unde a trăit în conformitate cu principiile umanismului în spiritul căruia a fost educat -, cel revenit în ţara devenită pentru el o închisoare din clipa cînd i s-a dezvăluit taina regicidului comis de Claudius şi cel din actul final, care,. abia în vreme ce moare îşi asumă fapta amînată la nesfirşit şi ridică sabia otrăvită împotriva regelui ucigaş, pentru a opri mecanismul crimei.
Diferenţa dintre starea de armonie şi cea de disperare este clară şi ca urmare nu cred că mai sînt necesare şi alte explicaţii.
Trebuie subliniat însă faptul că a fi tragic înseamnă, fără îndoială, infinit mai mult decît a fi disperat. Mai precis, înseamnă disperarea plus pierzarea pe care o presupune ea.
În faza de disperare, Oedip încă se mai împotriveşte soartei sale, Hamlet încă se mai zbate între cele două exigenţe de sens contrar ce i se impun, Dmitri Karamazov încă mai are puterea să le spună anchetatorilor săi : ,,Nu sînt vinovat de moartea tatălui meu ! Primesc pedeapsa nu pentru că l-am ucis, ci pentru că am vrut să-l ucid şi
