121
după ce şi-a văzut moartea dintr-o perspectivă atît de clară ... ,,Ce importanţă are, se vede soarele", continua, îndepărtîndu-se pe jos de Tobolsk, în mijlocul coloanei de condamnaţi care îşi urma drumul pe un ger de patruzeci de grade.
Spre deosebire de eroul kafkian, care nu e judecat la propriu, ci îşi simte viaţa lipsită de sens ca pe o condamnare şi nu reuşeşte să găsească o dovadă în favoarea existenţei, Dostoievski pleacă
de la condamnarea sa reală la moarte, dar reuşeşte să găsească dovada necesară pentru a supravieţui.
Ca să poată rezista, el va înceta să se socotească un martir şi va accepta gîndul că ispăşeşte o vină reală, spre a se reconcilia cu legea încălcată
şi cu sine.
Asemenea eroilor tragici a căror soartă nu l-a preocupat întîmplător în timp ce aştepta verdictul, el ştia că adevărata iertare nu poate veni din afară
şi a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru ca suferinţa nemeritată prin care trece să nu-l facă
să capituleze.
Experienţa casei morţilor va face ca ,,Învierea lui Lazăr" dobîndită cu preţul suferinţei de către autor să fie parcursă apoi de unii dintre cei mai îndrăgiţi eroi ai lui. Sau, dimpotrivă, să nu le fie acordată celor ce nu-şi pot asuma vina pentru ceea ce au făcut şi responsabilitatea pentru ce decurge din faptele lor şi din consecinţele neprevăzute ale acestora.
„Ţinta mea este să mă iert eu însumi", va spune mai tîrziu prin gura marelui păcătos Nikolai Stavroghin, căruia îi este refuzată ispăşirea şi iertarea pentru că orgoliul îl face să nu-şi poată
mărturisi crima în toată urîţenia ei.
„Dacă crezi asta, crezi tot", îşi va răspunde prin gura părintelui Tihon, cu convingerea că Dumnezeu nu poate exista altundeva decît în interiorul con
ştiinţei umane şi că legea lui se identifică în cele din urmă cu acea exigenţă morală în absenţa căreia lumea îşi pierde sensul şi e supusă prăbuşirii.
122
Ileana Mălăncioiu
Eroul kafkian, asupra căruia condamnarea apasă pe cît de real şi de total, pe atît de difuz, deşi nu se crede nevinovat în absolut, nu-şi poate asuma o vină concretă, fiindcă cel ce l-a creat nu ştie ce se ascunde în spatele faptelor sale şi în spatele legii după care e judecat pentru că a pierdut sensul vieţii. El nu ştie ce se află de fapt nici în dosarele între care stă îngropat toată ziua, ca un funcţionar conştiincios, fără altă ţintă decît aceea de a fi avansat, nici în dosarul său. Ca urmare, nu are posibilitatea de a-şi asuma o culpabilitate rezonabilă pentru a se ierta el însuşi şi a redobîndi armonia pierdută, în afara căreia omul nu-şi poate justifica existenţa. De aceea, moartea nu-i mai apare ca un fenomen natural, menit să
transforme viaţa în destin, ci ca o execuţie. Cei doi paznici apăruţi ca de la sine la sfirşitul procesului îşi îndeplinesc misiunea ridicînd deasupra capului său cuţitul cu două tăişuri cu care va fi înjunghiat.
"Ca un cîine", va spune în final condamnatul, care de-acum nu se mai cheamă Joseph K, ci simplu K., în semn că nu e vorba doar de dispariţia sa fizică, ci că, o dată cu el, dispare şi numele său.
Dacă nu a luat cuţitul din mîna acestor „înso
ţitori" şi nu şi l-a înfipt singur în trup, se va explica el, răspunderea pentru vina de a nu fi putut scuti „autorităţile" de această muncă nu o poartă el, ci acela care i-a refuzat restul forţelor necesare s-o facă.
De ce n-o făcuse, totuşi ? Pentru că ar fi însemnat o capitulare. Un pact cu călăul. O acceptare a faptului că îşi merită soarta. Or, el nu încetase să
creadă că trebuie să existe o dovadă în favoarea existenţei. Pentru că „logica, chiar şi cea mai de neclintit, nu rezistă în faţa unui om care vrea să
trăiască". Numai că n-a reuşit să-şi mai lungească
procesul ca să găsească această dovadă şi să se poată salva.
Vina tragică
123
Silit să reziste nu unei apasan îngrozitoare, venite de peste tot, asemenea eroului kafkian (şi asemenea lui Kafka însuşi, a cărui existenţă, după
propriile mărturisiri din jurnal, echivala cu o spaimă fără nume), ci unei condamnări reale la pedeapsa capitală şi „graţierii" cu detenţia în Siberia, pentru a supravieţui, Dostoievski va trece treptat de la psihologia martirului la aceea a omului ce-şi ispăşeşte o vină reală şi crede că suferinţa prin care trece i-a fost dată în vederea salvării.
„Acesta este m?rele Dostoievski ? ! ", se întreba uimit un călător englez, auzindu-i cuvintele de înţelegere pentru ţarul care l-a condamnat.
Acest străin nu putea înţelege că dacă
Dostoievski nu şi-ar fi asumat responsabilitatea pentru soarta sa şi nu ar fi trăit cu gîndul că
