Vina tragică
1 1 9
trezind compasiunea condamnaţilor, asemeneacelor însărcinaţi cu conducerea lui K. spre carierade piatră unde urma să fie înjunghiat. ,,La orasapte si jumătate am ajuns", spune Dostoievski,în Jur�alul unui scriitor. ,,În faţa ochilor noştriînspăimîntaţi se ridica un eşafod şi douăzeci depotouri. Am fost urcaţi pe eşafod şi puşi pe două
rînduri : nouă de o parte, unsprezece de cealaltă.
Puţin după aceea ni s-a citit sentinţa."
„E condamnat să fie împuşcat", spunea ea, şiDostoievski repeta în gînd : ,,Să fie împuşcat",îngrozit nu atît de moartea în sine, cu a cărei ideese obişnuise deja, cît de forma concretă în caretrebuia să vină ea atît de curînd.
Deşi poate că toate sentinţele de condamnarela moarte seamănă între ele, nu ştiu de ce sentinţareală a lui Dostoievski mie îmi aminteşte de ceadin Verdictul lui Kafka.
„Te osîndesc la moarte prin înec", îi spune acolotatăl său tînărului negustor Georg Bendemann,care pare să-l fi mîhnit prin simplul fapt că există
şi că prin existenţa sa îi aminteşte că a îmbătrînitşi este vremea să cedeze locul.
După cum decurg lucrurile în cadrul povestirii,faptul că tatăl îşi condamnă fiul la moarte nuconstituie o surpriză. Ceea ce poate şoca e felulcum e rostită sentinţa. Sonoritatea cuvintelor „teosîndesc la moarte prin înec". Şi efectul lor asupracelui căruia îi erau adresate. Faptul că el a ţîşnitbrusc afară - simţindu-se atras de apă - şi că
sentinţa s-a împlinit ca de la sine, aşa cum se vaîntîmpla şi în Procesul.
După ce eroul său apucă parapetul cu mîinileaşa cum ar apuca un înfometat hrana şi se aruncă
în apă, autorului nu-i mai rămîne altceva de făcutdecît să constate : ,,În clipa asta era pe pod o circulaţie cu adevărat interminabilă".
Dacă era greu de prevăzut că sentinţa dinVerdictul lui Kafka va fi executată pe loc, era şimai greu să-şi imagineze cineva că aceea dată în
1 20
Ileana Mălăncioiu
procesul politic intentat grupului Petraşevski -
citită cînd cei 20 de condamnaţi la moarte se aflau deja pe eşafod - nu va fi pusă imediat în aplicare.
Aşa cum ne relatează Andre Levinson, pe baza documentelor şi a mărturiilor existente, după ce şi-a ascultat sentinţa, Dostoievski şi-a calculat timpul pe care îl mai avea şi l-a împărţit în secvenţe, spre a-l folosi aşa cum trebuie. ,,Două minute pentru a-şi lua rămas-bun de la prieteni, două
minute pentru a reflecta. La ce ? ! Era pe punctul de a muri, la 27 de ani, în plină forţă. Se gîndea că
încă există, dar că foarte curînd va fi altceva. Ce altceva ? Avea două minute pentru a se decide".
(Cumplitul timp al numărătorii inverse, care îl va obseda pe printul Mîskin.)
În apropier; de pi�ţa Semionovski, unde urma să fie executat, se înălţa o catedrală. Privind soarele care bătea în cupola ei aurie, în marginea prăpastiei fără nume, cu inepuizabila sa putere vitală, Dostoievski gîndea : ,,Ah, dacă aş putea să
nu mor, dacă aş putea reîncepe viaţa cea infinită".
Dar timpul lui de gîndire începea să se prelungească în mod dureros. După cum se spune, în acest timp Petraşevski, care era legat de potou, cu un extraordinar sînge rece si-a ridicat capisonul să vadă ce se întîmplă. În �cea clipă, gene'ralul care trebuia să comande executia tocmai începea să anunţe : ,,În marea sa clem;nţă, împăratul vă
redă viaţa".
Despre farsa redării vieţii de către împărat în urma absurdei condamnări la moarte - a cărei groază a fost pe deplin trăită - şi despre ce fel de redare a vieţii este vorba se ştie.
Se mai ştie că eşafodul şi viaţa de după aceea au echivalat pentru Dostoievski cu experienta morţii şi a Învierii lui Lazăr, pe care o vor reali�a eroii săi Raskolnikov şi Dmitri Karamazov.
„Eu sînt ! Eu sînt !", exclama el în drum spre Siberia, înlocuind sentimentul de revoltă din vremea procesului cu acela al bucuriei de a exista totuşi
Vina tragică
