Procesul lui Joseph K.
ş1 procesul lui Dostoievski
Amănuntele condamnării lui Joseph K. amintesc, în mod frapant - şi poate nu întîmplător -, de acelea ale condamnării lui Dostoievski.
După cum reiese din jurnalul său, Kafka era un profund cunoscător al lui Dostoievski. El era contrariat, pe bună dreptate, de faptul că majoritatea interpretărilor operei marelui prozator rus au la bază eroarea fundamentală de a nu vedea că
romanele acestuia nu se ocupă de cazuri patologice, cum poate părea la prima vedere, ci tratează acele situaţii-limită de la nivelul cărora misterul existenţei i se dezvăluie cu mai mare forţă.
Cazul condamnatului - privit în toate ipostazele sale, nu din interes pentru condamnarea însăşi, ci pentru lumina pe care o aruncă ea asupra vieţii - pare să fie preluat îh mod deliberat de Kafka din punctul unde l-a lăsat Dostoievski şi dus pînă la limită, spre a se vedea ce decurge din faptul că omul nu acceptă nici iluzoria speranţă a unei alte vieţi, nici ideea că în absenţa acesteia ar exista o dovadă în favoarea existentei umane.
Într-una dintre scrisorile către Milena, Kafka spunea : ,,E cineva care zace în murdăria si duhoarea patului său de moarte şi vine Înger�l Morţii, cel mai slăvit dintre toţi îngerii, şi îşi coboară
privirea asupra lui. Şi atunci mai poate îndrăzni omul acesta să moară ? El îşi întoarce faţa, se înfundă, se îngroapă în patul lui de-a dreptul, îi este cu neputinţă să moară. Pe scurt, nu cred ce mi-ai scris dumneata, Milena, şi nu există nici un
1 16
Ileana Mălăncioiu
mijloc prin care lucrul acesta să poată fi dovedit.
Nici lui Dostoievski n-ar fi putut nimeni să-i dovedească în noaptea aceea, iar toată viaţa mea durează doar o singură noapte. Numai eu aş fi cel care ar putea s-o dovedească şi pot să-mi închipui că aş fi în stare s-o fac (aşa cum şi dumneata ai avut odată imaginea omului aşezat în şezlong), însă eu n-aş putea să mă cred nici pe mine".
Prin aceste afirmaţii, Kafka se identifică în mod direct cu Dostoievski şi totodată se delimitează de el.
Opera kafkiană este, poate, comentariul cel mai autentic al operei dostoievskiene şi al existenţei omeneşti din care a fost ea născută.
Comportarea lui Dostoievski în faţa apropiatei pedepse capitale este, la fel cu a eroului kafkian -
arestat ca şi el pe neaşteptate, smuls din somn -
aceea a unui condamnat care nu încetează să spere nici atunci cînd pare că nu mai e nimic de sperat.
Eu nu mi-am pierdut curajul - îi scria Dostoievski fratelui său Mihail, din fortăreaţa petersburgheză unde era reţinut pînă cînd se adunau probele necesare condamnării sale -, dar uneori mă plictisesc, alteori sînt profund îngreţoşat. Cîte o dată însă, adăuga el, simt că sînt deja deprins cu această viaţă, că totul îmi este indiferent.
Prin afirmaţia de mai sus, el se situează în atmosfera „kafkiană" a obişnuirii acuzatului care nu ştie în ce constă vina sa cu situaţia lui anormală.
Ca şi pentru eroul din Procesul, această indiferenţă era pentru Dostoievski o formă de a se apăra. Cu alte cuvinte, ea era mai curînd programatică decît reală. În pofida obişnuirii cu situaţia în care se afla, lui Dostoievski nu îi era chiar tot, una ce se va întîmpla. În subconştientul său, se menţinea o speranţă legată de viaţa reală şi de valorile ei şi nu de lumea de dincolo, în care sfirşea prin a crede din raţiuni practice ; adică din convingerea că morala nu poate fi întemeiată în afara
Vina tragică
1 17
credinţei care dă un sens existenţei, iar în afara unor principii morale lumea se prăbuşeşte.
Din memoriile fratelui său Andrei, aflăm că, în vreme ce era reţinut în fortăreaţa din Petersburg, unde îşi aştepta procesul, Dostoievski punea zilnic pe masă un bilet cu următoarele cuvinte : ,,Se poate ca azi să cad în letargie ; nu mă îngropaţi înainte de a se face ziuă". Semn că nu-i era totuna ce se va întîmpla cu el şi că nu renunţase să-şi apere viaţa de pe pămînt în iluzia altei vieţi nici din perspectiva condamnării la moarte care îl aştepta.
Se poate spune, pe bună dreptate, că afirmaţia de mai sus a fratelui său Andrei nu este prea sigură, întrucît nu poate fi probată prin documente.
Este cert însă că, la 24 august 1849, deci la patru luni după ce fusese reţinut pentru cercetări, Dostoievski îi scria iubitului său frate Mihail : ,,Mi se permite încă să mă plimb în grădină unde se află şaptesprezece arbori şi asta e o fericire pentru mine. Altă fericire este că pot să am o lumînare seara si o alta va fi că tu îmi vei răspunde curînd".
