Vina tragică
1 1 3
e de sperat şi a te salva prin însuşi faptul că eşecul nu reuşeşte să-ţi ucidă speranţa.
Ultimele cuvinte pe care le spune Joseph K., după ce cuţitul i-a fost înfipt deja în inimă şi a fost răsucit de două ori, sînt : ,,ca un cîine".
Deşi par să spună totul, Kafka nu lasă ca aceste vorbe să fi fost slobozite pur şi simplu, ci continuă : ,,şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască".
Prin acest „ca şi cum" ne atrage atenţia că
eroului său nu-i supravieţuieşte ruşinea, chiar dacă a eşuat, fiindcă a făcut tot ce putea face pentru a afla în ce constă vina sa pentru a-şi ispăşi pedeapsa şi a se reconcilia cu legea încălcată şi cu sine.
Ce-i supravietuieste în realitate lui Joseph K. ?
Îi supravieţui�şte'acea credinţă proprie tuturor vinovaţilor tragici că o izbăvire trebuie să existe, chiar dacă lui nu i-a fost dată. Şi, implicit, îi supravieţuieşte credinţa că procesul lui nu a fost totuşi în zadar. El a dovedit că nu se poate trăi omeneşte fără a crede în ceva care să-i dea un sens vieţii-; că
dacă omul nu găseşte o dovadă în favoarea existentei sale, moartea echivalează cu un asasinat.
În Mitul lui Sisif, Camus spune că Procesul este diagnosticul pus de Kafka epocii sale, iar Castelul reprezintă tratamentul prescris.
Fără îndoială, în criza de conştiinţă prin care trece Joseph K. se reflectă criza epocii din care scriitorul face propria sa criză. Aşa cum am mai spus, el crede că scrisul nu îl salvează, ci este o dulce răsplată pentru faptul că se află în slujba diavolului.
S-a spus că Joseph K. nu a găsit dovada prin care s-ar fi putut salva pentru că a căutat-o în contextul dat, nu a întrevăzut schimbarea lumii.
A pune problema aşa înseamnă a discuta altceva decît ceea ce se întîmplă în Procesul, care, aşa cum spune Camus, pune diagnosticul epocii, nu stabileşte şi tratamentul.
1 1 4
Ileana Mălăncioiu
În pofida eşecului său, Joseph K. e convins că trebuie să existe totuşi o dovadă în favoarea existenţei, de vreme ce nici o logică nu rezistă în cele din urmă în faţa unui om care vrea să trăiască. Numai că el nu şi-a mai putut prelungi procesul ca s-o găsească şi să se poată apăra. Faptul că nu s-a lăsat în voia soartei, ci din clipa cînd s-a declanşat criza de conştiinţă prin care a trecut şi-a adunat toate forţele pe care le mai avea spre a porni în căutarea sensului pierdut, îi justifică, în mod indiscutabil, existenţa.
Destinul lui, ca al oricărui erou tragic, a fost transformat în Dreptate.
Procesului îi va urma Castelul spre care pleacă
arpentorul K. în iluzia că a fost chemat să-şi îndeplinească misiunea acolo. Drumul spre Castel e la fel de greu de străbătut ca şi drumul spre lege al procuristului Joseph K.
Sensul pare să fie căutarea însăşi, dar lucrurile nu stau aşa. Cît speră şi cît caută, eroul trăieşte.
S-a spus, pe bună dreptate, că diagnosticului
stabilit prin Procesul - unde omul se confruntă cu un tribunal haotic - nu-i putea urma decît un
tratament fantastic şi ineficient cum e cel din
Castelul.
Kafka însuşi era convins că nici diagnosticul
stabilit, nici tratamentul prescris de el nu pot rezolva nimic. Nu întîmplător se simţea vinovat nu numai ca om care nu a găsit o dovadă în favoarea existenţei sale, ci şi ca artist. Şi nu întîmplător i-a lăsat lui Max Brod faimoasa dispoziţie testamentară prin care îi cerea să ardă manuscrisele acestor cărţi.
