În 'penultima scrisoare către Mihail, datată
14 septembrie 1849, întîlnim aceeaşi speranţă a disperatului ajuns aproape de marginea prăpastiei, care, în pofida a tot ce i s-a întîmplat, se bucură
încă de viaţă : ,,Nu vreau să mă plîng. Rezervele mele vitale sînt atît de mari încît e greu să fie epuizate. Sînt deja cinci luni de cînd sînt aici singur cu gîndurile mele. Totdeauna, totdeauna să
gîndeşti. Nu fac decît să gîndesc fără nimic din afară pentru a hrăni şi regenera spiritul. Toată
existenţa mea se concentrează în capul meu şi din cap în gîndirea mea. Ades am impresia că mă aflu sub o pompă care-mi va aspira aerul. Am citit toate cărţile pe care mi le-ai trimis. Îţi mulţumesc în special pentru Shakespeare. Ce bine ai înţeles tu cît de mult îmi trebuia acum!".
Într-adevăr, Mihail intuise foarte bine, niciodată
Dostoievski n-a fost mai aproape de Shakespeare
1 18
Ileana Mălăncioiu
şi în special de Hamlet (a cărui dilemă va obseda majoritatea personajelor sale sfişiate între două
exigenţe de sens opus) ca în aceste clipe cînd este silit să gîndească pînă la nebunie asupra sa şi a ceea ce îl aşteaptă, fără nimic din afară, de natură
să regenereze spiritul.
Mai tîrziu, în Siberia, ceea ce i se va părea cel mai greu de suportat va fi faptul că nu va putea niciodată, nici măcar pentru o clipă, să rămînă
singur cu gîndurile sale. Că va fi silit să suporte la infinit o camaraderie obligatorie.
Acolo va face toate eforturile posibile pentru a reuşi să se concentreze asupra lui însuşi ; acolo nu farsa redării vieţii, prin graţierea care i-a schimbat condamnarea capitală cu deportarea în Siberia, e socotită a fi echivalentă cu învierea din morţi, ci libertatea.
Asta nu contrazice, aşa cum ar putea să pară
la prima vedere, afirmaţiile făcute în situaţia limită
prin care a trecut în favoarea vietii oricum ar fi ea.
În clipa în care se agăţa de �ltima fărîmă de viaţă era firesc să se bucure de ea şi în condiţia dată. Dar după ce teroarea ameninţării cu pedeapsa capitală a dispărut, era normal ca speranţa să capete un alt conţinut.
Să revenim însă la limita la care Dostoievski priveşte lucrurile din perspectiva condamnării la moarte, aşa cum le va privi mai tîrziu eroul din Procesul. Cînd, aşa cum îi scria fratelui său Mihail, gîndea asupra a ceea ce va urma pînă cînd avea sentimentul că aerul din jurul său a fost aspirat de o pompă şi că nu mai poate respira.
Nu mult după aceea va fi dus, împreună cu ceilalţi condamnaţi, fără să ştie încotro, aşa cum avea să fie dus mai tîrziu Joseph K. spre locul unde trebuia să aibă loc execuţia.
,,Nu-mi este permis să vă spun", se scuza soldatul care-i păzea, iar atunci cînd unul dintre ei a încercat să dezgheţe geamul ca să poată privi afară a adăugat : ,,nu face asta căci eu voi fi bătut",
