Vina tragică
137
Plecînd de la afirmaţiile lui Kierkegaard şi Camus conform cărora vina implică ideea de Providenţă s-a ajuns la concluzia, unanim acceptată, că anticii nu pot fi analizaţi prin noţiunea de vină.
Am subliniat de la bun început că socotesc vina tragică drept o încălcare nedorită de către erou a legii morale admise ca proprie lege pentru care plăteşte printr-o suferinţă mai mare decît ar fi meritat. Indiferent cum e formulată legea. Şi la limită, indiferent de faptul că nu poate fi formulată ca atare, cum se întîmplă în opera lui Kafka.
O dovadă că lucrurile stau aşa şi nu altfel o constituie însuşi faptul că omul lui e singur în faţa legii : fiecare ajunge în interiorul acesteia printr-o poartă a lui, care nu se deschide decît la sfirşitul vieţii. Pînă atunci, poate cel mult să întrezărească
lumina legii prin poarta ei întredeschisă, păzită
cu străşnicie de mai multe rînduri de paznici.
Kafka surprinde însuşi raportul eroului tragic cu legea pe care o caută.
Acest raport este în esenţă acelaşi, indiferent de forma concretă pe care a luat-o de-a lungul vremurilor, în funcţie de legea morală, fundamentată pe o credinţă sau alta.
Prin urmare, cred că putem vorbi despre vină
şi atunci cînd ne referim la tragicii antici şi atunci cînd ne referim la tragedia de după aceea, fie că se desfăşoară pe fondul Creştinismului sau al altei religii, fie că este atee.
Faptul că Aristotel a folosit acest concept, indiferent dacă teoria sa mai este sau nu întru totul valabilă, dovedeşte prin sine însuşi că se poate vorbi despre vină şi în legătură cu tragedia anticilor ; că nu există o deosebire substanţială între căderea în hybris şi vină ; că vina nu se stabileşte în raport cu Providenţa, cum pare la prima vedere, ci cu legea morală acceptată ca proprie lege şi încălcată de către eroul tragic.
138
Ileana Mălăncioiu
De altfel, însuşi Kierkegaard nu menţine pe tot parcursul lucrării citate demarcaţia făcută între tragedia antică şi cea apărută ulterior, pe fondul Creştinismului, întrucît susţine că geniul este incapabil de a se înţelege religios ; că el nu poate ajunge nici la ideea de Providenţă, nici la cea de păcat, pentru că în cele din urmă rămîne la raportul de angoasă faţă de destin. Idee perfect valabilă
şi în cazul personajelor tragice dostoievskiene, chiar dacă în ultimă instantă autorul optează
pentru idealul evanghelic. Întîi pentru că viziunea carnavalescă asupra lumii face ca eroii lui să oscileze între poli opuşi. Unii nu acceptă din capul locului exigenţele impuse prin ordinea fundamentată pe existenţa lui Dumnezeu, dar căderea în prăpastie îi trezeşte şi îi face să se ridice, alţii le acceptă, dar ajung, cu sau fără voia lor, dincolo de bine şi de rău şi sfirşesc prin a se prăbuşi. De cele mai multe ori existenţa lui Dumnezeu şi a ordinii cosmice şi morale întemeiate pe ea sînt deduse logic din faptul că nihilismul duce la haos şi la prăbuşire. Or, dacă raportul lui Shakespeare, al lui Dostoievski şi al lui Kafka faţă de destinul individual şi istoric rămîne în ultimă instanţă
unul de angoasă (admiţînd că avem de-a face cu genii), nu înţeleg de ce Hamlet, şi Kirillov, şi fraţii Karamazov, şi Joseph K. ar fi analizabili prin noţiunea de vină, iar Oedip şi Oreste şi Antigona nu ar fi.
Cred că raportul de angoasă faţă de destin nu numai că nu exclude vina, ci chiar o presupune ; că
angoasa e legată de însuşi faptul că omul ştie că va încălca sau că a încălcat legea pe care o postulează.
Pe de altă parte, angoasa nu dispare o dată cu admiterea suferinţei nemeritate, decît în accepţie religioasă, nu şi într-o viziune tragică.
După ce eroul tragic ajunge la cădere, autorul tragic speră încă şi îşi leagă speranţa de însuşi faptul că destinul acestuia ar putea mişca nu
Vina tragică
139
numai lumea de pe pămînt, ci şi pe cea din cer, de vreme ce suferinţa la care a fost supus i-a fost dată de un zeu sau de un Dumnezeu nedrept.
