Vina tragică
145
tot ce putea pentru a se împotrivi soartei, el are sentimentul maculării şi al pierderii valorii umane din cauza nelegiuirilor săvîrşite împotriva părin
ţilor săi, fără să vrea şi fără să ştie.
Suferinţa cu care plăteşte pentru vina sa e infinit mai mare decît cea pe care ar fi meritat-o, dar nu este total nejustificată.
Dacă admitem că Oedip a făcut tot ce putea pentru a nu încălca ordinea, dar nu a putut răspunde exigenţelor impuse de zei, ajungem la concluzia că nu există o diferenţă substanţială între tragedia lui şi cea a prinţului Hamlet. Fiindcă
ambii sînt siliţi să încalce ordinea postulată sau legea admisă ca proprie lege, în pofida luptei duse pentru a o apăra, şi să-şi asume tragic această
încălcare.
Din credinţa fermă în necesitatea respectării ordinii impuse de zei, Oedip l-a blestemat pe ucigaşul lui Laios, blestemîndu-se astfel pe sine.
Din aceeaşi credinţă în necesitatea restabilirii echilibrului clătinat prin crimă, Hamlet trebuie să-şi asume responsabilitatea de a-l pedepsi pe ucigaşul tatălui său, cu toate că se îndoieşte de legitimitatea răzbunării.
În pofida strădaniei de a rămîne consecvent cu principiile umanismului secolului său, fundamentat pe credinţa în Dumnezeu, în spiritul căreia a fost educat, prinţul danez va fi silit de împrejurări să
lupte împotriva crimei înfăptuind el însuşi o crimă.
În ultimă instanţă, toţi eroii tragici cred într-o ordine a cărei respectare le-ar putea asigura o existenţă armonioasă sau ajung la necesitatea unei ordini şi a unui sistem de valori corespunzător acesteia cu preţul plătit pentru reconcilierea cu legea încălcată şi cu ei înşişi. La asta contribuie, fără îndoială, şi faptul că ades ordinea căreia trebuie să i se supună se dovedeşte a fi rigidă şi găunoasă, întrucît e întemeiată pe false valori.
146
Ileana Mălăncioiu
În acest caz eroul tragic este cel care percepe ordinea ca fiind rigidă şi începe să nu mai admită
legile ei drept exigenţe morale. Astfel Antigona se declară împotriva ordinii rigide a lui Creon, ale cărei legi i se relevă a fi inumane ; Hamlet, împotriva ordinii lui Claudius, instaurată prin regicid, care face ca lumea să devină pentru el o închisoare ; Ivan Karamazov contestă însăşi ordinea divină, refuzînd salvarea acordată cu preţul suferinţei copiilor şi a inocenţilor ; eroii kafkieni caută
legea a cărei respectare le-ar putea reda armonia pierdută, dar nu ştiu în ce constă şi nu reuşesc să
ajungă la ea.
Într-o formă sau alta, tragedia postulează ordinea şi armonia pe fondul dezordinii şi al suferinţei ce fac să fie relevată necesitatea acută a reconcilierii omului cu legea şi cu sine pentru a redobîndi echilibrul pierdut sau, dimpotrivă, pe fondul unei ordini rigide şi găunoase, bazată pe legi a căror respectare riscă să devină imorală.
În cartea sa Axiologia şi condiţia umană Ludwig Gri.inberg constată că mitul lui Orfeu este revelator pentru condiţia umană, dat fiind că, după ce neagă ordinea existentă, Orfeu descoperă o nouă
realitate, cu propria ei ordine axiologică. Dacă
Narcis, spune el, ,,este obsedat de frumuseţea sa fizică prezentă iar Sisif de supliciul efortului său prezent, dacă ei se cantonează în limitele unui univers pe care-l acceptă aşa cum este, fără sens şi fără valoare, Orfeu este simbolul facultăţilor prospective ale omului, care proiectează în viitor un ideal şi în numele valorii acestuia acţionează
spre a instaura - pentru oameni şi împreună cu ei - o ordine specific umană".
Mitul lui Orfeu este într-adevăr revelator pentru condiţia umană ce se dovedeşte a fi aceea a veşnicei pierderJ. şi regăsiri a valorilor care dau un sens vieţii. lmpreună cu Orfeu, cred însă că
sînt revelatori pentru condiţia umană toţi marii
