Vina tragică
149
dubla crimă prezisă de oracol împotriva voinţei sale - şi a exigenţelor morale ale vremii, axate pe credinţa în zei - nu ar fi fugit în lume spre a-şi evita soarta. Ca atare, nu ar fi fost posibil ca, prin fuga sa, să nu facă altceva decît să ajungă să
împlinească fără să ştie ceea ce i-a fost dat.
Puterea de a dispera pentru macularea la care ai ajuns sau la care eşti constrîns de împrejurări să ajungi reprezintă o calitate în afara căreia nu poate fi concepută tragedia. Rolul afirmativ al ei stă în faptul că macularea e percepută de către erou ca pierdere a valorii sale umane.
Tragedia lui Hamlet - declanşată prin comunicarea cu spectrul tatălui, care-i dezvăluie taina morţii sale şi-i cere să-l răzbune - nu diferă în mod substanţial, aşa cum ar putea să pară la prima vedere, de tragedia lui Oedip - declanşată
prin consultarea oracolului, care spune că e predestinat să înfăptuiască o crimă dublă.
De altfel, mulţi autori, între care l-aş aminti pe George Gilbert Murray, îl caracterizează pe Hamlet drept un prinţ destinat de „soartă" să ucidă un cap încoronat.
Într-adevăr, soarta acţionează şi în cazul prin
ţului danez (nu numai în cel al lui Oreste, al lui Oedip sau al altor eroi ai tragediei antice) ca un dat căruia nu i se poate sustrage. Nu doar din cauza contextului istoric, care face ca un prinţ educat în spiritul umanismului să încalce principiile acestuia fiind obligat să lupte împotriva crimei înfăptuind el însuşi o crimă, ci şi datorită imensei lui capacităţi de a dispera pentru faptul că echilibrul regatului său a fost maculat prin regicid.
Pentru că disperarea e cea care îl face, pe de o parte, să nu poată acţiona împotriva principiilor sale, pe de alta, să îşi asume riscul cunoaşterii adevărului cu preţul căderii.
Tragedia nu presupune numai credinţa într-o ordine şi într-un sistem de valori corespunzător ei, ci şi capacitatea omului de a suferi pentru că
1 50
Ileana Mălăncioiu
nu poate respecta exigenţele de semn contrar, asumate ca proprii exigel}ţe morale.
Perez de Ayala consideră tragic elementul exterior, de constrîngere ; Ortega y Gasset, dimpotrivă, pune accentul pe libertatea eroului care presupune respingerea dogmei.
Adevărul se află, de fapt, undeva la mijloc, în sensul că eroul tragic se confruntă cu exigenţele de semn contrar ale legii morale asumate ca proprie lege care nu sînt stabilite arbitrar, ci în funcţie de un sistem de valori şi de un ideal. Dacă un om nu pune preţ pe lege, care presupune o anumită
constrîngere, nu pune pret nici pe încălcarea ei.
În situaţia limită în car� negînd ordinea postulată eroul ajunge să nege orice ordine şi morală, în numele libertăţii totale, el pierde criteriile de diferenţiere a binelui de rău şi o dată cu ele posibilitatea de a ispăşi pentru faptele sale şi a fi absolvit.
E cazul marilor păcătoşi ai lui Dostoievski, cărora le este refuzată şansa de a-şi ispăşi pedeapsa prin suferintă, ceea ce constituie o pedeapsă si mai mare.
În a�cepţia autorului, ca şi în a părint�lui Zosima, nu există păcat care să nu poată fi iertat în cele din urmă, cu condiţia ca omul să se căiască într-adevăr pentru ceea ce a făcut. Interesul lui pentru marii păcătoşi nu e întîmplător. Destinul lor e revelator pentru destinul omului (care este acela de a cunoaşte cu preţul căderii) şi pentru şansa lui de a se salva şi a redobîndi paradisul pierdut.
Există puţine personaje în opera dostoievskiană
cărora autorul nu le dă nici o şansă de a se pedepsi pentru răul săvîrsit, ci sînt pierdute din vedere ca irecuperabile. Între ele merită să fie menţionaţi Piotr Stepanovici Verhovenski, care întrupează
spiritul derizoriu al răului în romanul Demonii, şi lacheul Smerdeakov, din Fraţii Karamazov.
Faptul că fiul denaturat al părintelui spiritual al demonilor e lăsat să dispară în neantul din care a apărut, iar lacheul părintelui denaturat al Karamazovilor se spînzură înainte de proces nu
