Vina tragică
153
numai oamenilor, ci şi zeilor, care i-au transformat moartea în apoteoză, Pentheu a fost silit să afle cu preţul propriei sfişieri că „zeul este cum vrea el" şi că degeaba şi-a pus viaţa în joc pentru a-l înţelege raţional. Revolta lui Pentheu va fi reluată în alt context de revolta nefericitului Iov, care este silit să constate că „Dumnezeu este cum vrea el" şi că
nu poate fi înţeles cu ajutorul raţiunii, ci cu al inimii.
Plecînd din acelaşi punct vulnerabil al suferinţei inocenţilor, marii păcătoşi ai lui Dostoievski se vor întoarce la întrebările robului lui Dumnezeu Iov, fără să aibă acoperirea acestuia nici în credinţă
nici în suferinţă, ca să poată ajunge la refacerea alianţei cu divinitatea, ruptă în timpul revoltei.
Negînd ordinea postulată, axată pe existenţa lui Dumnezeu, ei ajung să nege orice ordine şi orice morală şi să constate, cu preţul propriei prăbuşiri, că nu se poate trăi în afara legii.
Tragedia presupune încălcarea de către erou a propriilor exigenţe morale, indiferent de valorile şi de idealul în funcţie de care au fost formulate.
Condiţia este ca omul să perceapă încălcarea acestora ca pe o maculare şi să o asimileze cu pierderea valorii umane. Fiindcă aceasta este valoarea-scop, în funcţie de care toate celelalte valori - inclusiv cele religioase - sînt valori-mijloc, menite să-l facă
să se bucure de viaţa asta, care, aşa cum spune nefericitul Iov, nu este decît o suflare. Dar, să nu uităm, pentru un credincios, ea este o suflare din suflarea lui Dumnezeu şi este dator să o apere.
Tragedia presupune încălcarea de către erou a legii admise ca proprie lege morală. Negarea principiilor sale de existenţă - formulate în funcţie de credinta sa - duce prin ea însăsi la disperarea care c�nţine în sine pierzarea. în'. cele din urmă, crima îl ucide pe eroul tragic care a săvîrşit-o.
Indiferent dacă a ajuns la ea de voie sau de nevoie, cu bună ştiinţă sau fără să-şi dea seama ce ascund faptele sale şi ce consecinţe ar putea avea. Excep
ţiile nu fac altceva decît să confirme regula.
154
Ileana Mălăncioiu
Hamlet se afirmă şi în acelaşi timp se neagă
pentru că e silit să lupte împotriva crimei înfăptuind el însuşi o crimă. Cunoaşterea faptei regelui şi a propriei fapte prin care trebuie pedepsit uciga
şul presupune prin ea însăşi riscul căderii. Amînarea la nesfirşit a răzbunării de a cărei legitimitate se îndoieşte echivalează într-un fel cu amînarea procesului lui Joseph K. încheiată cu condamnarea eroului. Acest proces contradictoriu se încheie prin fapta asumată de prinţul danez în pofida principiilor sale umaniste, care îi interzic si să se sinucidă şi să ucidă. În lumea maculată prin fratricidul săvîrşit de rege nu avea nici o şansă reală de a rămîne consecvent cu sine şi de a supravieţui aşa cum a fost conceput. Dar, întrucît piere sfişiat între exigenţele de semn contrar care i se impun, rămîne în eternitate un adevărat prinţ al gîndirii şi din cînd în cînd face lumea ajunsă la limită să repete după el : ,,A fi, sau a nu fi, aceasta-i întrebarea".
În cartea sa Renaşterea, umanismul şi destinul
