artelor, Zoe Dumitrescu-Buşulenga spune că „meditaţia dureroasă asupra pasiunilor omeneşti desfă
şurată de Shakespeare în tragediile sumbre, adică
în Macbeth, Othello şi mai cu seamă în Hamlet, cu finaluri de cădere în abis şi moarte prin patimă
sau înălţare apoteotică prin suferinţă ca în Regele
Lear, se îmblînzeşte în marea, simbolica Furtuna,
apologia insulei pe care toate se împacă". Eforturile lui Prospero, subliniază autoarea, ,,coroborate cu forţele lumii pe care Ariel le reprezintă, merg înspre asigurarea fericirii celor puri".
Intr-adevăr, Furtuna redă în mod direct viziunea lui Shakespeare asupra ordinii ideale, în interiorul căreia este asigurată în cele din urmă fericirea celor puri. Cred însă că aceeaşi viziune există şi în subtextul tragediilor shakespeariene şi că ea transpare în însuşi eşecul afirmator al marilor eroi a căror prăbuşire reclamă o nouă ordine. Iar atunci cînd nu ordinea dată constituie cauza nefericirii, ci încălcarea acesteia, prăbuşirea eroului pledează
Vina tragică
155
pentru restabilirea ei. Omul care ajunge în deşertul crimei este silit de însăşi disperarea prin care trece să se împace cu legea încălcată şi cu sine. Faptul că în cele din urmă Lady Macbeth îşi pierde. somnul - tihna vieţii noastre - cum îl numeşte Shakespeare şi că ajunge să umble toată noaptea prin odaie spunînd : ,,Tot mai miroase a sînge aici.
Toate balsamurile Arabiei nu pot să cureţe mîna asta mică" dovedeşte că pînă şi cea mai sumbră
tragedie reclamă o ordine morală, pentru că ne învaţă că nu se poate trăi uman în afara legii.
Vina tragică nu presupune doar fapta prin care eroul încalcă legea morală admisă ca proprie lege, ci şi conştiinţa acestei încălcări, de neconceput altfel decît prin admiterea unei ordini morale şi a unui sistem de valori corespunzător acesteia.
Ivan Karamazov devine tragic în clipa cînd nu suportă consecinţele punerii în practică a gîndirii sale nihiliste.
Atunci cînd lacheul Smerdeakov îi spune că e.l este adevăratul vinovat pentru uciderea tatălui său, simte o fisură în creier, care îl face să-şi piardă logica aleasă în defavoarea virtuţii.
Primul semn al nebuniei este faptul că îi apare în faţă dublul său, înfăţişat ca un diavol neînsemnat şi meschin. Stînd pe canapeaua din faţa sa, acesta îl priveşte batjocoritor şi îi spune : ,,Simţul tău estetic şi amorul tău propriu sînt jignite : cum de şi-a permis un drac de duzină să se prezinte unei persoane aşa simandicoase ca domnia ta?".
Ironia autorului merge mai departe şi pune în gura acestui drăcusor cuvintele : ,,Stii, sînt foarte sentimental din fir� şi sensibil ca u� artist. (. .. ) Îţi mărturisesc însă că nu rîvnesc onoarea de a trăi pe veresie".
În conversaţia care urmează, acest diavol nu face trimiteri doar la SufZete moarte şi la Faust, ci şi la Vechiul Testament, pentru ca în final să
spună : ,,Rostul meu pe lume este să duc la pierzare mii de fiinţe omeneşti, pentru ca una singură
