singură dintr-un eseu în altul, nu poate fi luată
totuşi în serios. Un Christ al negării e un nonsens. Christos e moartea mortii si învierea vietii.
Îndoiala Lui de pe cruce dă 'se�sul tragediei 'de totdeauna datorită opţiunii necondiţionate pentru Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică. El nu alege moartea, ci o acceptă în numele învierii care va să
vină. Dacă în revolta sa Iov îi spunea Dumnezeului crud al Vechiului Testament să-şi ia mîna de pe el şi să nu-l mai chinuie, în clipa lui de îndoială
Christ va întreba : Tată, pentru ce m-ai părăsit?
Îndoiala sa de pe cruce nu dă numai sensul tragediei de după aceea, ci şi pe al celei de dinainte.
Separarea tragediei apărute pe fondul Creştinismului de cea antică - plecînd de la ideea că
operează cu noţiunile de păcat şi de Providenţă pe care vechii greci nu le aveau - nu mi se pare întemeiată. Cu atît mai mult cu cît unii dintre comentatorii demni de luat în seamă ai lui Shakespeare, cum ar fi Paul Claudel, îi reproşează marelui scriitor renascentist lipsa oricărui fior divin, în vreme ce alţii, la fel de demni de luat în seamă, identifică atitudinea acestuia din marile tragedii cu cea a Sfintului Augustin.
În ce mă priveşte, nu mă pot pronunţa asupra fiorului divin al autorului, dar amintesc că în Hamlet se vorbeşte despre nemurirea sufletului, despre iad şi rai, despre păcatul sinuciderii, despre Iisus Christos şi despre prohodul morţilor, despre faptul că duhul regelui Hamlet nu se poate odihni pînă la Judecata de apoi fiindcă a fost ucis si nu şi-a putut mărturisi păcatele. În fine, nu tr�buie uitat că fratricidul comis de Claudius este asimilat
Vina tragică
159
cu primul păcat, săvîrşit de Cain împotriva lui Abel. Nu numai de către prinţ, ci şi de regele care intră în panică şi ar fi stare să-şi mărturisească
fapta dacă nu s-ar gîndi că trebuie să renunţe la ceea ce a dobîndit prin ea. Dar, în pofida tuturor trimiterilor la religie şi a faptului că îşi fundamentează exigenţele morale pe valorile Creştinismului, în cele din urmă Hamlet afirmă că „restul este tăcere". Ceea ce dovedeşte că, aşa cum spune Kierkegaard, geniul nu se poate înţelege religios, întrucît rămîne la raportul de angoasă faţă de destinul individual şi istoric.
Dacă Sofocle era marcat de moartea lui Pericle şi de luptele de după aceea care păreau să ducă la pieirea Eladei, Shakespeare era marcat de spaima agresiunii externe şi de incertitudinea dată de aflarea pe tron a reginei fecioare.
Mulţi comentatori ai tragediilor shakespeariene susţin că miezul acestora rezidă în sensul sacru atribuit de autor legăturilor dintre oameni.
În realitate, sensul sacru atribuit vietii oame- ·.
nilor şi relaţiilor dintre ei nu stă doar la baza tragediei shakespeariene, ci şi la baza celei antice şi a tragismului dostoievskian.
Dar lucrul acesta devine şi mai evident în parabolele lui Kafka, în care sacrul e privit ca atare, nu prin intermediul unei credinţe anume sau al unor fapte concrete revelatoare. Nu întîmplător s-a spus că el a mutat cerul pe pămînt, cum era la antici.
Deosebirea stă în faptul că în viziunea lui sacrul se află în profan. Omul se străduieşte să
afle pe cont propriu ce transcende destinul individual şi istoric.
Disperarea eroului kafkian - care conţine în sine pierzarea - e aceea de a nu găsi nimic prin care să-şi poată justifica existenţa. Deşi nu neagă
Transcendenţa, el nu se situează pe poziţiile unei credinţe anume, ci e în căutarea valorilor prin care ar putea redobîndi armonia pierdută. Sau în căutarea
1 60
Ileana Mălăncioiu
sensului pierdut, care nu poate fi redobîndit în afara legii. Dar, în accepţia lui Kafka, Legea trebuie aflată pe cont propriu, pentru că ea are o poartă pentru fiecare. Aceasta se deschide o singură dată, cînd omul intră definitiv pe ea. Pînă
atunci el poate să vadă lumina Legii doar prin poarta întredeschisă a ei.
Faptul că nu îşi concretizează într-un fel anume Transcendenţa şi exigenţele ei pentru a se putea pune de acord cu ele şi a redobîndi armonia pierdută nu-l face pe eroul lui Kafka să se creadă
inocent, aşa cum susţin cei mai mulţi comentatori ai autorului, ci dimpotrivă. El se socoteşte vinovat de faptul că n-a reuşit să-şi creeze o viaţă armonioasă şi are în faţă perspectiva eşecului. Dar, deşi se simte răspunzător pentru destinul lui, crede că
pedeapsa primită e disproporţionată în raport cu vina sa, de vreme ce a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a-şi prelungi procesul în speranţa că va afla conţinutul Legii şi dovada care ar putea pleda în favoarea existenţei sale.
Soarta lui Joseph K. e tragică şi pentru că el nu plăteşte doar pentru vina sa - care în contextul unei societăti ierarhizate nu poate fi separată de a celorlalţi �. ci pentru tot şi pentru toate. În pofida aparenţelor, sensul tragediei sale rămîne însă afirmativ. Deoarece el luptă pînă la capăt pentru a descoperi principiul unei culpabilităţi rezonabile, ca să-şi poată asuma responsabilitatea pentru faptele sale şi să redobîndească echilibrul pierdut. Eroul kafkian plăteşte cu viaţa intrarea pe poarta legii la care n-a reuşit să ajungă altfel.
Ca atare, destinul lui, împotriva căruia a luptat fără a avea nici o şansă reală de a-l schimba, se transformă în Dreptate.
În prefaţa sa la opera lui Shakespeare, Jaspers afirmă că prin Hamlet ne este dezvăluită mai curînd decît prin orice alt erou condiţia umană, întrucît
