1 65
Pentru ce mai trăieşte Iov după ce şi-a pierdut turmele şi fiii şi fiicele şi după ce trupul său începe să nu mai fie altceva decît o imensă rană?
Se vor găsi întotdeauna explicaţii ale acestor tragice supravieţuiri în credinţele timpurilor cînd au fost consemnate. Credinţe care, chipurile, nu le-ar fi permis celor mai greu încercaţi dintre eroii tuturor timpurilor să-şi pună capăt zilelor.
Dar oare acele credinţe nu au fost concepute ele însele de oamenii epocii lui Oedip şi de cei ai epocii lui Iov, care, oricît de diferit ar fi gîndit, se întîlneau totuşi în marea dorinţă de a nu accepta sfirşitul, chiar şi atunci cînd viaţa li se dezvăluia a fi fără sens?
Se va putea aduce ca obiecţie afirmaţiei că
omul găseşte o justificare de a rămîne în viaţă
chiar şi atunci cînd suferinţa de a trăi devine mai mare decît cea de a muri însuşi faptul că, pe lîngă
aceşti eroi care au rezistat în pofida tuturor încercărilor ce le-au fost date, au existat întotdeauna şi sinucigaşi.
Se va spune că alături de rezistenţa lui Oedip putem regăsi de-a lungul vremurilor care ne-au păstrat tragedia sa şi cadavrul Iocastei, atîrnînd încă la locul unde şi-a pus capăt zilelor, ca urmare a aceleiaşi tragedii.
Dar este oare tragedia Iocastei aceeaşi cu tragedia regelui Oedip?
Înclin să cred că Andre Bonnard are dreptate atunci cînd spune că ea ar reprezenta cazul femeii mediocre, care, prin însăşi mediocritatea sa, poate contribui la tragedia altora, dar nu poate trăi cu adevărat o mare tragedie.
·Înclin să cred că sinuciderea nu o poate înălţa la rangul de mare eroină tragică, întrucît ea plăteşte numai cu moartea ceea ce un adevărat erou tragic plăteşte mai întîi cu viaţa, devenită mai greu de îndurat decît moartea. Nu întîmplător, posteritatea o reţine doar ca pe un personaj din
166
Ileana Mălăncioiu
tragedia lui Oedip, nu ca pe unul care a trăit el însusi o mare tragedie.
Î� Mitul lui Sisif, Camus spune că măreţia acestuia se dovedeşte tocmai atunci cînd coboară, spre a urca din nou piatra care iarăşi şi iarăşi se va rostogoli.
Deşi nu se repetă la nesfirşit, dacă nu cumva chiar pentru asta, drumul de coborîre al lui Oedip şi drumul de coborîre al lui Iov au aceeaşi măreţie pe care o are drumul de coborîre al lui Sisif. Toţi trei continuă să coboare, în pofida suferinţei prin care trec, conştienţi că acest drum trebuie făcut cît ne e dat să-l facem, pe de-o parte, pentru a putea urca înapoi, pe de alta, fiindcă el reprezintă
singura noastră certitudine. Aşa cum spune Hamlet, ,,restul este tăcere", oricît de frumos este ea învăluită prin credinţa menită să ne facă să nu ne pierdem speranţa ori să ne aducă o consolare.
Spre deosebire de Sisif, care, aşa cum spune Camus, este măreţ în drumul de coborîre, eroul tragic, întrucît speră că ar putea urca muntele o dată pentru totdeauna, nu e măreţ numai în drumul de coborîre, ci şi atunci cînd urcă înapoi,
„cu piatra propriei fapte în braţe", în iluzia că va ajunge pînă sus, pe culmea către care se îndreaptă.
Constatînd absurdul vieţii în care omul coboară
asemenea lui Sisif spre a urca şi urcă spre a coborî iarăşi şi iarăşi după piatra rostogolită la nesfirşit, Camus se întreabă dacă se poate trăi astfel sau logica aceluia care percepe absurdul îl obligă să se sinucidă.
Omul absurd, constată Camus, nu poate muri împăcat dacă vrea să fie consecvent în revolta sa.
Cu atît mai mult, putem adăuga, în spiritul său, nu poate muri împăcat marele erou de tragedie, care nu e un revoltat de rînd, ci unul de excepţie.
După Camus - cel de la etapa eseului citat -
pedeapsa lui Sisif era o urmare a revoltei sale, iar măreţia cu care a suportat-o echivala cu menţinerea în revoltă şi fericirea de a nu capitula.
