Ca orice alt erou tragic, eroul kafkian vrea să
se reabiliteze cu legea încălcată şi prin ea cu sine şi cu ceilalţi pentru a redobîndi echilibrul pierdut şi a trăi uman.
Eroul tragic nu identifică vina cu existenţa.
Dacă ar fi aşa, nu ar acţiona. Or, tragedia e acţiune. Ea are un început, o desfăşurare a evenimentelor orientată către un anume deznodămînt şi un sfirşit. Dacă viziunea unui erou tragic poate fi nihilistă, viziunea autorului nu e nici nihilistă, nici pantragistă.
Pus în situaţia de a răspunde la două exigenţe de semn contrar, Hamlet îşi amînă la nesfirşit fapta care îl va ucide, aşa cum îşi va amîna Joseph K.
procesul în speranţa disperată de a găsi o dovadă
salvatoare. Şi pentru unul şi pentru celălalt, a amîna înseamnă a-şi mai da un răgaz de viaţă.
Faptul că Hamlet nu ucide decît în vreme ce moare el însuşi e semnificativ. E semnificativ şi că el s-a născut în ziua cînd regele Hamlet l-a învins în
196
Ileana Mălăncioiu
luptă pe tatăl lui Fortinbras, care va intra în scenă
după uciderea sa.
Cu Nikolai Stavroghin ne aflăm în deşertul crimei, din care marele păcătos nu poate să iasă
pentru că orgoliul îl împiedică să-şi mărturisească
fapta în toată urîţenia ei, să se elibereze de ea şi să se pocăiască.
Ce ascunde Stavroghin, de ce nu mai poate comunica în mod real cu nimeni şi de ce tot ce intră
în atingere cu el e destinat suferinţei şi morţii vom afla abia la sfirşit, din Spovedania marelui păcătos, şi nu vom afla cu adevărat nici din ea. Dar poate că nici nu trebuia să ştim dacă e vorba de un viol real sau de pervertirea morală a unei fetiţe, căreia îi urmează sinuciderea victimei. Prin cazul său vina este pusă faţă în faţă cu inocenţa. Ca atare, ceea ce contează cu adevărat este vina morală.
Dacă tragedia e cu atît mai mare cu cît distanţa dintre vină şi pedeapsă e mai mare, aşa cum spunea Aristotel, problema care se pune este dacă
Stavroghin poate fi privit ca un personaj tragic, avînd în vedere că vina lui e atît de mare încît orice pedeapsă primită ar putea fi justificată. Or, autorul îi dă cea mai mare pedeapsă care i se putea da. Aceea de a nu putea suferi cu adevărat şi a nu se putea ierta. Întrucît nu poate plăti pentru ceea ce a făcut cu suferinţa sau cu viaţa, el plăteşte cu sinuciderea. Ea nu constituie o absolvire, ci o ped_eapsă care îl va urmări şi pe lumea cealaltă.
Sinuciderea lui Stavroghin, survenită după ce îşi făcuse planuri să plece în Elveţia şi să se stabilească în ţinutul Uri, unde visa să devină cetăţean al lumii, dovedeşte că, în pofida decăderii sale totale, menite să verifice inocenţa însăşi, el nu e socotit totuşi a fi dintre cei care ar putea să scape nepedepsiţi. Acest rol îi este rezervat lui Piotr Stepanovici Verhovenski, care e capabil să pună la cale orice crimă fără a avea nici o tresărire de conştiinţă.
Vina tragică
197
Făcînd elogiul tragediei greceşti, Nietzsche făcea de fapt elogiul speranţei acolo unde nu mai e nimic de sperat şi al necapitulării în faţa limitelor impuse. Nu destinul lui, aflat în mîinile zeilor, ci lupta cu el şi asumarea responsabilităţii faptelor pe care a fost constrîns să le săvîrşească
pentru refacerea echilibrului cetăţii pe seama suferinţei sale nemeritate fac din Oreste un erou a cărui absolvire precedă ,,Învierea lui Lazăr" dată
unora dintre eroii tragici ai lui Dostoievski.
