200
Ileana Mălăncioiu
prezent ar putea constitui o fază de trecere către binele viitor. Germania din vremea lui Nietzsche nu se putea revendica nici ea de la Hamlet, şi nu întîmplător în cel mai tragic dintre gînditorii ei s-a dovedit a avea un urmaş al Karamazovilor. Unul care, spre deosebire de Ivan, acceptă răul prezent în numele viitorului în mod conştient, dar sfirşeşte înnebunind ca si el în urma acestei acceptări.
În ciuda ero�ii sale de a asimila concepţia ariană axată pe „ideea sublimă a păcatului eficace" cu
„adevărata virtute prometeică", chinul lui Nietzsche legat de ideea salvării în contextul nihilismului vremii sale a fost real şi nemărginit. Nu întîmplător, viaţa însăşi îi dă cumplita şansă a nebuniei ispăşitoare, aşa cum Dostoievski i-o dă tragicului Ivan.
Indiferent ce formă concretă ia lupta sa împotriva plusului de suferinţă şi de moarte din lume (şi, la limită, împotriva morţii în general şi a suferinţei legate de lipsa de sens e existenţei) eroul tragic, ca şi sublimul Don Quijote, luptă în felul său cu morile de vînt ; la un moment dat el este silit să se îndoiască de propriul quijotism şi să-şi depăşească îndoiala cu ajutorul celor ce suferă
pentru tragedia sa, pentru ca, în cele din urmă, să
lase în lume povestea sublimă a luptei sale ce sfirşeşte în moarte ... Dar, aşa cum ne sugerează
Cervantes şi Unamuno, nu în îngrozitoarea moarte de tot. Fiindcă eroul tragic, prin povestea frumoasă a luptei sale quijoteşti, trăieşte în sufletele celor ce iau act de suferinţa sa nemeritată şi participă astfel la transformarea destinului său în Dreptate. Cu alte cuvinte, el obţine „salutul" celorlalte conştiinţe, despre care vorbea Hegel, rămînînd viu în ele după eşecul (afirmator) înfăţişat în tragedie. Folosind o expresie a lui Joseph K., el nu piere „ca un cîine", întrucît mai lasă în urmă şi altceva decît sîngele curs pe locul unde s-a executat pedeapsa capitală la care a fost condamnat.
Idealul în arta tragică
Faptele ca atare spun că Oedip a ucis la o
răscruce un om (fără să ştie că e tatăl său) şi că a
făcut copii cu femeia acestuia (fără să ştie că e
mama sa) spre a se împlini prevederea oracolului
cu privire la dubla crimă pe care o va comite, dat
fiind că se trage dintr-un neam blestemat ; că prin
ţul Hamlet trebuia să-l răzbune pe regele Hamlet,
care a fost ucis de fratele lui, şi să schimbe ordinea
întemeiată pe crimă a acestuia, înfăptuind el însuşi o crimă ; că Raskolnikov a omorît în mod
premeditat o cămătăreasă spre a verifica „dacă
este un păduche ca toţi ceilalţi" sau o personalitate
care are dreptul . . . şi răul comis va putea fi justificat prin binele ce va fi realizat de el în viitor.
Destinul fiecăruia este marcat de o crimă care
avea să fie săvîrsită sau asumată ulterior, dar
fiecare trăieşte o t�agedie a lui. Întîi fiindcă oamenii sînt diferiţi şi fiecare se află singur în faţa
faptei. Dacă eroul nu ar fi unic, tragedia lui nu ar
avea nimic special şi nu ar merita să fie reţinută.
