El trage concluziile definitive ale revoltei metafizice a lui Ivan Karamazov - acest Hamlet modern sau bolnav -, dar se întoarce la tragicul Hamlet al lui Shakespeare care nu-şi pierde luciditatea nici în vreme ce e sfişiat între exigenţele de semn contrar care i se impun.
Diferenţa stă în faptul că Hamlet îi spune nu răului de care nu poate face abstracţie, în vreme ce Nietzsche îl socoteşte o posibilă cale către bine.
Dacă Ivan refuză categoric iadul prezent- în numele paradisului situat într-o altă viaţă sau în viitor, Nietzsche îl acceptă metodic, pentru a găsi o raţiune de a trăi în condiţiile în care Dumnezeu a murit.
În acest sens gîndirea lui se întîlneşte cu a lui Hegel, care spune că omul, fiind în mod esenţial conştiinţă de sine (care nu se poate afirma decît dacă este recunoscută şi acceptată de alte con
ştiinţe), trebuie să se ridice deasupra instinctului de conservare şi să fie capabil să-şi pună viaţa în joc. Conştiinţa de sine, despre care vorbeşte Hegel, defineşte verticalitatea umană. Dacă de omul de rînd este legată prin verbul trebuie, pentru eroul tragic ea constituie un atribut al său existenţial.
Numai că aici, în acţiunea omului care îşi pune viaţa în joc, afirmîndu-se ca o conştiinţă de sine în faţa celorlalte conştiinţe, apar de fapt marile
194
Ileana Mălăncioiu
probleme care duc la diversificarea luptei pentru o existentă umană si a destinelor tragice.
În c�nştiinţa de sine a lui Macbeth - a cărui dorinţă de a ajunge rege nu e total nejustificată -
a fi recunoscut şi acceptat de celelalte conştiinţe înseamnă a ajunge pe tron cu orice preţ.
Prin tragedia care-i poartă numele, el va fi silit să înţeleagă că afirmarea cu preţul vieţii altora poate avea consecinţe de nesuportat, întrucît mecanismul uciderii, o dată declanşat, e greu să
mai fie oprit.
Pentru Raskolnikov, a se afirma înseamnă a deveni „Napoleon", adică a-şi demonstra lui şi a le demonstra şi altora că „nu este un păduche" şi că, prin urmare, avea dreptul să treacă peste viaţa unei cămătărese, în numele acţiunii grandioase care va justifica în viitor ceea ce a făcut. Prin crima sa, Raskolnikov nu ajunge la recunoaştere si la mult speratul acord cu celelalte constiinte, ci ia imposibilitatea de a mai comunica. Î� ultimă
instanţă, la disperare şi la monologul pe marginea prăpastiei.
Camus constată că în prima mişcare revolta prin care omul îşi afirmă conştiinţa de sine îi refuză pedepsei legitimitatea (cazul lui Prometeu), iar în ultima sa încarnare reia noţiunea religioasă
de pedeapsă şi o pune în centrul universului său.
Dar, în această ultimă încarnare, susţine el, judecătorul suprem nu mai e în cer, ci e istoria însăşi, în măsura în care ea nu mai conţine altceva decît o lungă pedeapsă, pentru ca adevărata recompensă
să fie savurată doar undeva la sfirşitul timpurilor.
Nu se mai poate şti cine e vinovat în mod obiectiv, spune Camus, ,,în universul procesului, un popor de vinovaţi merge fără vise către o imposibilă inocenţă, sub privirile amare ale marilor inchizitori".
Am demonstrat că eroul Procesului nu merge către o imposibilă inocenţă, ci dimpotrivă, caută
cu disperare legea încălcată şi dovada care ar putea pleda pentru existenţa sa. Kafka operează
Vina tragică
195
cu atemporalul spre a surprinde procesul tragic ca atare. Asta nu înseamnă că nu are în vedere contextul istoric, criza vremii sale şi propria criză de conştiinţă, chiar dacă nu i se pare potrivit să intre în amănunte de ordin social sau intim. Întrucît nu capitulează şi nu-şi pierde speranţa, în pofida sfirşitului tragic pe care nu-l poate evita, eroul său nu identifică procesul nici cu existenţa nici cu istoria. El moare convins că dacă ar fi reuşit să
afle ce conţine legea încălcată şi să ajungă în faţa judecătorului pe care nu l-a văzut niciodată s-ar fi putut salva. Şi că nu e singur. La o fereastră apare o siluetă şi asta îl face să se gîndească la faptul că
ar putea fi un om care participă la durerea lui şi să se întrebe : ,,Era unul singur, erau toţi?".
Mai mult decît atît, lui K. din finalul Procesului îi urmează K. din Castelul, unde omul reia căutarea, încercînd să răspundă la chemarea sa şi să
regăsească astfel sensul pierdut al existenţei.
