de tot regatul fiindcă era ziua victoriei tatălui său asupra tatălui lui Fortinbras. Pînă la urcarea pe tron a lui Claudius, ea a constituit o dublă sărb_ătoare naţională.
Spre deosebire de regele Hamlet, prinţul Hamlet nu e înclinat către acţiune, cum trebuie să
fie un rege, ci către meditaţie. El reprezintă con
ştiinţa vie şi chinuită pînă la disperare a pieirii regelui ideal şi a răsturnării valorilor ca urmare a faptului că locul acestuia a fost luat de fratele său care l-a ucis.
Nefiind un om al faptei, ci al meditaţiei, pus în situaţia de a acţiona şi a intra în contradicţie cu principiile umanismului veacului său, pe poziţia căruia se situează, prinţul Hamlet oscilează la propriu între „a fi sau a nu fi".
El trăieşte coşmarul ordinii întemeiate pe crimă atît de acut încît crima pe care trebuie să
şi-o asume pentru a-l pedepsi pe ucigaşul aflat pe tron pare că nici nu mai contează. Nu întîmplător, cei mai mulţi comentatori ai tragediei sale fac
204
Ileana Mălăncioiu
abstracţie de ea. Dar disperarea prinţului danez -
care conţine în sine pierzarea - are în vedere fapta căreia nu-i poate supravieţui ca gînditor umanist, aşa cum a fost conceput.
Deşi Hamlet nu întrupează idealul vremii sale, ci conştiinţa pierderii acestuia, sensul tragediei sale este afirmativ, pentru că prin ea i se lasă
locul liber lui Fortinbras, conceput ca alter ego activ al său.
Întrucît vorbim despre tragedie, şi nu despre tragicul existenţial, trebuie avut în vedere şi idealul estetic al celui care o scrie. Pentru că toate valorile extraestetice pe care e întemeiată ordinea existentă şi idealul pentru care îşi pune viaţa în joc eroul său îi sînt subsumate universului artistic creat de autor. Dar tragedia îi aparţine în ultimă
instanţă personajului destinat suferinţei nedrepte şi morţii.
Ea ne face de fiecare dată să ne întrebăm : ,,Ce este adevărul?", aşa cum s-a întrebat Pilat din Pont, care nu i-a găsit nici o vină lui Christos, dar a cedat în faţa preoţilor şi a bătrînilor cetăţii şi i-a lăsat să-l judece după legea lor.
M-am gîndit ades dacă acest personaj biblic nu
'a fost nedreptăţit fiind reţinut doar prin spălarea pe mîini, dar a trebuit să sfirşesc prin a recunoaşte că timpul rezolvă lucrurile mai bine decît judecăţile noastre, care sînt trecătoare.
M-am gîndit de asemenea că fiind întrebată
cine să fie slobozit, mulţimea a optat pentru tîlharul Baraba, iar soarta Mîntuitorului a fost decisă
prin implicarea acesteia, care striga în cor : ,,Să fie răstignit !".
Acest lucru m-a făcut să mă întreb dacă nu facem o eroare atunci cînd socotim că vocea corului din tragedia antică ar fi vocea înţelepciunii. Cu atît mai mult cu cît corul o dezaprobă pe Antigona, deşi ea moare pentru că s-a împotrivit regelui săvîrşind o faptă pioasă, iar tragedia ei duce la
Vina tragică
205
căderea ordinii nedrepte în numele căreia a fost condamnată.
Dacă în tragediile lui Shakespeare idealul e formulat în funcţie de ideile umanismului veacului său, fundamentat pe valorile şi exigenţele morale ale Creştinismului, pentru cei mai reprezentativi dintre eroii tragici ai lui Dostoievski, aceste valori nu mai sînt socotite a fi de la sine înţelese.
Pentru cel care i-a creat, marea problemă
e aceea a salvării omului rus din vremea sa, ameninţat de pericolul morţii lui Dumnezeu în sufletul său şi de faptul că, neputînd să pună altceva în loc, ajunge la pierderea criteriilor morale şi la prăbusire.
În pofida viziunii lor diferite asupra lumii şi asupra artei, atît Dostoievski, cît şi Tolstoi socoteau că păcatul de bază, din care derivă toate celelalte, îl constituie trîndăvia, întrucît duce la pierderea sensului vieţii şi la nihilism.
