2 10
Ileana Mălăncioiu
Despre sublim - aspiraţia către sublim şi spiritulepocii contemporane este valabilă şi pentru tragic.
Cel puţin în zona de interferenţă dintre tragic şi sublim în care evoluează vinovatul tragic.
Posibilitatea tragicului decurge din însăşi esenţa omului, concretizată în raportarea conştientă la realitate şi la sine însuşi şi în capacitatea de a crea potrivit binelui, frumosului şi adevărului, conform unei anticipări, unui ideal.
Esenţa omului constă în realizarea acestui ideal, nu în a nu-l realiza.
Tocmai de aceea nerealizarea idealului propus sau pieirea prematură a valorilor dobîndite prin realizarea lui ni se înfăţişează ca o îndepărtare a omului de propria esenţă şi, prin aceasta, ca tragedie.
Absolutizarea tragicului duce, în mod paradoxal, la negarea lui ; la dizolvarea în ceea ce nu este tra�c.
In Poetica sa, Aristotel a prevăzut posibilitatea unor lărgiri nejustificate ale înţelesului tragediei cînd afirma : ,,E limpede mai întîi că ea nu trebuie să înfăţişeze pe cei buni trecînd de la fericire la nenorocire (acest spectacol nu stîrneşte nici teama, nici mila, ci dezgustul), ( . . . ) nici, pe de altă parte, un om păcătos cu desăvîrşire căzînd în nenorocire".
La o privire neatentă a lucrurilor, ar putea să
pară că punctul de vedere al lui Aristotel e valabil doar pentru tragedia antică, în funcţie de care a fost exprimat. Că nu ar mai fi întru totul valabil în raport cu proza lui Dostoievski, să zicem, unde fericirea şi nefericirea sînt doi poli între care poate gravita fiecare personaj, nu numai de-a lungul unui roman, ci si în interiorul unei clipe.
În realitate, 'în proza lui Dostoievski trecerea de la un pol la celălalt nu este niciodată total nemotivată, iar tragedia nu e atotcuprinzătoare, ci pleacă de la încălcarea ordinii postulate de către erou şi are o anume evoluţie şi un anume deznodămînt, prin intermediul căruia se revine la legea
Vina tragică
2 1 1
negată. Fie prin „Învierea lui Lazăr", dată eroilor care îşi ispăşesc prin suferinţă pedeapsa (şi autopedeapsa) pentru ceea ce au făcut, fie prin moartea acestora si transformarea destinului lor în Dreptate.
În situaţ,ia-limită cînd eroul nu poate fi absolvit nici prin suferinţă, nici prin moarte, ci ajunge la eşecul total, cazul său reprezintă negativul prin developarea căruia se obţine imaginea ordinii întrevăzute de autor.
Dacă teoreticienii au extins uneori sfera tragicului la întreaga existenţă şi absolutizîndu-1 l-au negat în ceea ce are esenţial, marii autori de tragedie, plecînd de la viaţă, au fost siliţÎ de ea să
redea prăbuşirea unor idealuri şi a valorilor corespunzătoare lor - care constituie tragedia - nu ca pe o dimensiune a condiţiei umane, ci ca pe o excepţie sau o situaţie-limită.
Astfel, tragedia lui Oedip începe prin a ne aduce la cunoştinţă faptul că acest rege care reprezenta sufletul unei cetăţi fericite - întrucît reuşise să o scape de sfinx -, dat fiind că făcea parte dintr�un neam blestemat, a căzut în hybris şi prin asta în nenorocire, împreună cu întregul său regat, ca în final să ni se sugereze că suferinţa sa nu a fost în zadar, deoarece destinul lui s-a transformat în Dreptate. Nu întîmplător trupul său va fi revendicat pentru a-i purta noroc şi după moarte pămîntului pe care a trăit.
La rîndul ei, tragedia prinţului Hamlet nu redă
o durere general umană fără ieşire. Ea pleacă de la constatarea că „e ceva putred în Danemarca"
din cauză că ordinea ei e întemeiată pe fratricidul comis de Claudius împotriva regelui Hamlet, ,,care a fost un rege bun şi înainte de toate un om".
Prinţul Hamlet îşi asumă cunoaşterea adevărului şi înlăturarea ordinii întemeiate pe crimă cu pre
ţul vieţii. Tragedia lui se încheie cu intrarea în scenă a lui Fortinbras, despre care crede că are să
fie un rege bun.
