Ileana Mălăncioiu
şi redevine speranţă, ca în concepţia lui Unamuno, şi speranţa disperată, menţinută pînă la capăt, în pofida eşecului, ca în Procesul lui Kafka. Fiindcă
viaţa asta care nu este decît o suflare, aşa cum spunea nefericitul Iov, apărînd-o în faţa lui Dumnezeu, a fost şi va fi întotdeauna valoarea supremă pentru om. De aceea pierderea ei (sau a sensului ei) va îndurera şi va duce la căutarea unei noi raţiuni de a exista cîtă vreme se va trăi şi se va muri.
Cred, asemenea lui Unamuno, că pînă şi făuritorii celor mai optimiste sisteme, în pofida con
ţinutului acestora, le-au conceput într-un fel şi în speranţa disperată de a-şi supravieţui prin ceva sau de a nu muri de tot. Nu ne putem împăca definitiv nici cu gîndul că sîntem muritori, nici cu acela că vom supravieţui prin urmaşi. Nici un om care şi-a pierdut inocenţa şi ajunge să aibă sentimentul universului nelimitat şi al fragilităţii sale constituţionale în raport cu acesta nu poate fi împăcat cu condiţia sa şi nu poate accepta sfirşitul fără revoltă. Mult comentata moarte frumoasă a lui Novalis, ca şi înfrăţirea prin moartea în acţiune despre care vorbeşte Malraux sînt nişte visuri prea frumoase ca să fie realizabile.
Deşi cred că lipsa de sens a vieţii - revelată
în contextul plusului de suferinţă din lume - şi revolta în faţa morţii de tot nu pot fi ocolite de nici un gînditor şi de nici un creator adevărat, consider că e o mare eroare ca moartea omului în carne şi oase să fie asimilată tragediei şi să se facă din ea singura problemă adevărată.
Această reducţie nejustificată face ca viaţa să
fie tratată ca agonie, ca simplu drum spre moarte ; face ca, în ultimă instanţă, viaţa reală să fie abandonată spre a se căuta o altă viaţă, prin care să
capete o iluzorie eternitate omul ce aşteaptă
să piară.
În cadrul marii arte tragice, eroarea pantragismului a fost întotdeauna evitată şi era firesc să fie
Vina tragică
2 15
aşa. Aici, prin instinct, marea problemă a suferinţei nemeritate şi a morţii omului în carne şi oase e pusă pe primul plan, dar nu devine un scop în sine, ci are rolul de a releva faptul că viaţa trăită
uman constituie adevărata valoare şi că ea nu poate fi concepută în afara unor exigenţe morale şi a unui ideal care îi dă un sens existenţei. Eroul tragic îşi pune viaţa în joc fie pentru a restabili echilibrul stricat din vina sa, fie pentru a îndrepta legea.
Spre deosebire de alţi eroi tragici, Antigona pare să fi intrat în tragedia care îi poartă numele fiindcă aşa a vrut ea. În realitate, nu putea să facă
altfel. Ca orice erou tragic, se afla între două exigenţe de semn contrar. Cea de a respecta legea Hadesului - care cere ca mortul să fie îngropat -
şi cea de a respecta legea lui Creon. Pentru ea, a-l părăsi pe fratele ei, lăsîndu-i trupul pe cîmp, pradă păsărilor şi cîinilor, echivalează cu o trădare şi cu o încălcare a legilor firii. Ca urmare, îşi asumă riscul de a-l înmormînta pe Polinice, dar nu se sustrage legii lui Creon, ci acceptă să fie pedepsită pentru încălcarea ei. Pentru că nu·
vizează distrugerea legii, ci îndreptarea ei.
Tragedia Antigonei are un sens afirmativ evident şi clar. De sub pămînt, ea îi înalţă vieţii un imn, unic în toată arta tragică. Şi nu moare degeaba. Destinul ei se transformă în Dreptate.
Creon piere o dată cu ordinea lui inumană care se prăbuşeşte.
Moartea tragică nu este sfirşitul unei vieţi trăite sub semnul instinctului de conservare. Ea nu încheie agonia unui om care a zăcut aşteptînd sfirsitul, ci are menirea de a transforma în destin o vi�ţă adevărată. În asta stă marea forţă a tragediei, de natură să poată mişca lumea şi structurile în care fiinţează ea.
Plusul de suferinţă şi de moarte revelat prin tragedie face ca, de fapt, eroii ei să nu moară de tot, ci prin pieirea prematură, percepută ca o nedreptate, să-şi dobîndească partea lor de eternitate.
2 1 6
Ileana Mălăncioiu
Prăbuşirea lui Oedip e percepută ca o tragediefiindcă el a reprezentat efectiv ceva pentru cetatealui în faţa căreia s-a afirmat mai întîi prin uciderea sfinxului, apoi prin lupta cu soarta şi prinasumarea responsabilităţii pentru echilibrul stricat prin faptele săvîrşite fără să ştie ce se ascundeîn spatele lor. El le-a impus prin suferinţa sa nunumai oamenilor, ci şi zeilor, care i-au transformatmoartea în apoteoză.
Dacă n-ar fi luptat aşa cum a luptat să scapede îngrădirile impuse de zei, ci ar fi stat să secontemple în suferinţa sa, nu am fi fost convinşică a fost un rege al cărui destin era de natură să
mişte ceva atît pe pămînt, cît şi în cer.
Moartea regelui Hamlet, care a întrupat idealul cetăţii sale, situat în trecut, a venit şi ea după
o viaţă adevărată. După ce dovedise - aşa cum vaspune cu durere prinţul Hamlet - că a fost un regebun şi, înainte de toate, un om. El era preţuit şiiubit pentru că l-a învins pe regele Fortinbras şii-a adus tării sale victoria împotriva norvegienilor.
Întru�ît nu este un om de acţiune, Hamlet nueste un moştenitor ideal al coroanei. Dar el reprezintă conştiinţa pierderii idealului. Fratricidulregelui - asimilat de prinţ cu primul păcat săvîrşitde Cain împotriva lui Abel - face ca pentru el nunumai ţara lui, ci toată lumea să devină o închisoare. Celebra sa dilemă „a fi sau a nu fi" a străbătut veacurile fiindcă exprimă esenţa meditaţieipe marginea prăpastiei. Precizia şi percutanţa eiinegalabilă se explică prin faptul că Hamlet epus efectiv în faţa alegerii enunţate prin acestecuvinte, fiind sfişiat între două exigenţe de semncontrar.
Geniul lui Shakespeare stă în faptul că face caamînarea care pare fără sens să devină chiar sensul tragediei. Cît amînă, Hamlet trăieşte. Dar nuoricum, ci punîndu-şi viaţa în joc pentru a-şi îndeplini misiunea în vederea şi împotriva căreia afost conceput.
