viaţa echivalează cu noaptea aceea, dar că orice şi-ar fi spus, ar fi fost inutil, fiindcă el nu se putea crede nici pe sine.
Joseph K., al cărui proces aminteşte de procesul lui Dostoievski, va face încercarea disperată
de a afla pe cont propriu ce conţine legea încălcată
şi ce dovadă poate aduce în favoarea existenţei sale. Însăşi moartea sa, care ia înfăţişarea unui asasinat, fiindcă el n-a reuşit să-şi mai prelungească procesul şi să caute o dovadă în favoarea existenţei, devine un argument că dovada trebuie să existe. Fiindcă nici o logică nu rezistă în faţa unui om care vrea să trăiască. Altfel ar fi sunat de mult stingerea universală.
220
Ileana Mălăncioiu
Ca şi eroii tragici ai lui Dostoievski, Joseph K.
nu se complace în situaţia de condamnat la o existenţă lipsită de sens. El îşi pune viaţa în joc pentru a afla ce lege a încălcat şi cine se află în spatele acesteia pentru a găsi o dovadă care să-i justifice existenţa, fiindcă altfel moartea echivalează cu condamnarea capitală.
Kafka a mutat cerul pe pămînt, aşa cum era la antici. Dar pentru el sacrul se află în profan. Dacă
vechii greci nu încercau să ajungă în Olimp, deşi era atît de aproape de ei, K. nu ştie că nu poate să ajungă la Castel si să supună lumea de acolo măsurătorilor lui om�neşti. În pofida tuturor diferenţelor, e în el ceva care mă face să mă
gîndesc la arghezianul „vreau să te pipăi şi să
urlu este".
În ultimă instanţă, eroul lui Kafka reia pe cont propriu încercarea lui Pentheu, şi a lui Iov, şi a lui Ivan Karamazov de a înţelege raţional Transcendenţa şi e silit să înţeleagă că nu-i este permis. El e tragic pentru că luptă pînă la capăt să treacă
peste îngrădirile care îi sînt impuse, aşa cum luptă
eroii antici cu soarta lor ; nu aşteaptă să fie îngropat treptat în pămînt ca omul absurd. După ce se judecă pentru pierderea sensului vieţii, de care se simte răspunzător, chiar dacă nu ştie exact în ce constă vina sa, el îşi pune toată nădejdea în faptul că şi-ar putea îndeplini totuşi misiunea pentru care a fost chemat şi porneşte în căutarea Castelului.
Aşa cum subliniază Roger Garaudy în cartea sa Despre un realism neţărmurit, opera lui Kafka nu este o operă cu cheie, o ilustrare a unei ipoteze, ci un mit revelator cu înţelesuri multiple, o imagine a vieţii în care pămîntul şi cerul alcătuiesc o singură lume, dar o lume cu toate dimensiunile ei.
Kafka nu este nici un revoluţionar, nici un autor care vizează o revoluţie metafizică, ci un martor care sună deşteptarea într-o cumplită
vreme de criză.
Vina tragică
22 1
Deşi funcţionează în coordonatele specifice crizei vremii pe fondul căreia se desfăşoară, procesul lui Joseph K. reprezintă exprimarea directă, neintermediată prin înscenarea unor fapte revelatoare, a procesului pe care şi-l face sieşi orice erou tragic de oricînd şi de oriunde.
Vorbind despre dialectica operei lui Kafka, Radu Enescu constată că autorul Procesului şi al Castelului a cultivat negaţia existenţială în mod metodic, aşa cum a cultivat Descartes îndoiala, îndeplinind astfel o reducţie artistică. Pentru Kafka, spune el, idealul este o omenire armonioasă, iar opera sa este un clişeu negativ, prin a cărui developare s-ar putea obţine imaginea lumii visate.
Faptul că pleacă de la experienţa unei singurătăţi împinse pînă la limită face ca demersul lui să
