230
Ileana Mălăncioiu
Fără să-şi dea seama, a devorat-o ideea care îl va devora mai tîrziu pe Stavroghin, pe care îl precedă şi prin aceea că, deşi ajunge pînă la asumarea gravei crime împotriva copiilor inocenţi, sfirseste ca un personaj tragic.
În�inte de Lady Macbeth, Medeea ajunsese şi ea la crima de neiertat a uciderii pruncilor - prin care vina e pusă faţă în faţă cu inocenţa -, dar nu era mînată de o idee şi de voinţa de a o realiza cu orice preţ. Se manifesta ca o femeie învinsă în orgoliul său care acţiona orbită de furie.
Din Macbeth ca şi din Hamlet răzbate ideea anticilor că nu numai ordinea unei cetăţi nu se poate întemeia pe o crimă, care cere alte crime pentru a fi acoperită, ci nici existenţa unui om.
Ar putea să pară că am simplificat Hamlet, tratînd amînarea răzbunării ca pe o opţiune instinctivă pentru viaţă a prinţului, care nu va putea supravieţui faptei în vederea şi împotriva căreia a fost conceput.
Dar amînarea lui Hamlet, care se identifică în cele din urmă cu viaţa lui, nu ar fi avut sensul major pe care îl are dacă prinţul ar fi supravieţuit faptei sale. Geniul lui Shakespeare stă în aceea că
face imposibilul şi găseşte soluţia ca Hamlet să
rămînă în eternitate ca un prinţ al gîndirii umaniste. Faptul că îl ucide pe rege în vreme ce este el însuşi ucis îl salvează ca personaj. Fiindcă el nu a fost conceput ca un om al faptei, ci ca un gînditor umanist care îşi asumă riscul cunoaşterii acesteia cu preţul căderii.
Aşa cum afirmă Jan Kott, Hamlet este un biet tînăr cu o carte în mînă. Dar cartea pe care o ţine el în mînă nu este cartea vremii sale, aşa cum se spune în Hamlet, contemporanul nostru, ci aceea a utopiei vremii sale.
Cazul prinţului danez - ca al oricărui mare erou tragic - interesează în măsura în care ceva din utopia vremii lui se menţine în utopia celor ce iau act de tragedia sa.
Vina tragică
23 1
Or, ceea ce rămîne încă neîmplinit din utopia umanistului Hamlet - care piere sfişiat între două
exigenţe de semn contrar - este acea desăvîrşire morală care să facă imposibilă crima şi ordinea întemeiată pe ea. Nu numai crima politică, deşi în majoritatea interpretărilor se pune accentul pe ea, ci în general crima.
Destinul lui Hamlet este revelator pentru destinul omului care e acela de a-şi asuma riscul cunoaşterii cu preţul căderii.
Stavroghin este urmaşul (denaturat) al lui Hamlet, care nu poate plăti pentru fapta lui şi se sinucide moral, iar după ce piere tot ce intră în atingere cu ideea lui se sinucide şi la propriu.
Dedublarea din Demonii, unde ideea răului e desprinsă de faptă, urmează însă celei din Macbeth.
În Stavroghin se va desăvîrşi indiferenţa faţă de răul comis care o caracterizează pe Lady Macbeth pînă cînd uciderea celui ce semăna întocmai cu tatăl ei o face să nu mai poată continua.
Supraomul dostoievskian nu mai luptă să înlă.
ture de pe tronul său un rege a cărui ordine e întemeiată pe crimă, ci pe Dumnezeu.
Dacă Hamlet e sfişiat între două exigenţe de semn contrar şi îşi amînă la nesfărşit fapta care îl va ucide, Stavroghin se află dincolo de bine şi de rău şi nu poate suferi pentru crima sa ca să poată
fi absolvit. El nu-şi poate mărturisi fapta ca să se elibereze de ea şi să-şi ispăşească pedeapsa prin suferinţă (pentru că atunci cînd crede, nu crede că
el chiar crede) dar nu poate nici să treacă peste ceea ce a făcut (pentru că atunci cînd nu crede, nu crede că el chiar nu crede). Părintele Tihon avea dreptate atunci cînd constata că situaţia lui e mai grea decît a unui ateu.
Pentru Kafka, faptul că supraomul reprezintă
un fals ideal constituie un bun cîştigat, care nu mai trebuie demonstrat. Devine evident şi eşecul la care duce ignoranţa. Eroii săi ştiu deja că idealul pentru om îl reprezintă omul care ştie pentru
