Vina tragică
Aristotel socotea că tragedia este cu atît mai zguduitoare cu cît distanţa dintre mărimea vinei şi mărimea pedepsei este mai mare. Dar cine poate măsura, de fapt, această distanţă? Adevărata vină
tragică nu e constituită doar din fapta prin care a fost încălcată propria lege morală ; ea reflectă proporţia pe care o capătă aceasta în conştiinţa celui ce trebuie să şi-o asume. Iar adevărata pedeapsă
pentru un astfel de vinovat este autopedeapsa, care la rîndul ei nu e măsurabilă doar prin fapte, ci şi prin semnificaţia lor în conştiinţa celui ce îşi asumă responsabilitatea de a reface echilibrul pierdut pe seama suferinţei sale.
Spuneam că Jan Kott, îl definea pe Hamlet drept „un biet tînăr cu o carte în mînă".
După el, prinţul danez ţinea în mînă cartea vremii sale. După mine, cartea pe care o ţinea Hamlet în mînă era cartea utopiei vremii sale.
Parafrazîndu-1 pe Jan Kott, îl defineam apoi pe Joseph K. drept „un biet tînăr fără o carte în mînă ... ". Adică unul care s-a trezit la conştiinţa faptului că nu înţelege nici rostul lumii şi al mersului ei, nici rostul său în lume. Un tînăr îngropat între dosare despre care nu ştie ce ascund cu adevărat, menit să se trezească într-o zi la conştiinţa faptului că e condamnat la o viaţă fără sens ; în ultimă instanţă, că este el însuşi obiectul unui dosar în care nu ştie ce acuzaţii sînt adunate împotriva lui ca să se poată apăra.
Dacă Hamlet ajunge la disperare pentru că ştie ceea ce ar fi trebuit să nu ştie spre a putea rămîne
Vina tragică
237
consecvent cu principiile umanismului în spiritul cărora a fost educat, Joseph K. se chinuie fiindcă
nu ştie ceea ce ar fi trebuit să ştie spre a redobîndi sensul pierdut al vietii si a nu pieri ca un cîine.
În pofida faptulu/ că , sînt situaţi la poli opuşi, tragedia lor este, în esenţă, aceeaşi. Atît Hamlet, cît şi Joseph K. îşi asumă, cu preţul căderii, propria condiţie - şi prin ea condiţia umană, învăluită
în mister.
Prinţul Danemarcei reflectă însă condiţia unei conştiinţe menite să-şi însuşească pe cont propriu cunoaşterea, în vreme ce funcţionarul Joseph K.
nu poate ajunge decît pînă la perceperea tragică
a propriei ignoranţe, resimţită ca vinovăţie. Modalitatea procuristului de a-şi asuma propria ignoranţă are însă ceva din cea de a-şi cunoaşte propria ignorantă a lui Socrate.
Într-�n fel sau altul, în toate marile tragedii de totdeauna eroul se cunoaşte pe sine în faţa faptei pe care trebuie să şi-o asume. Fie că a săvîrşit-o deja, cu sau fără ştiinţa şi voinţa sa, fie că împrejurările sau exigenţele de semn contrar care i se impun îl obligă să ajungă la ea.
Cunoscîndu-se pe sine în faţa faptei, eroul tragic contribuie la cunoaşterea omului şi a destinului uman în genere.
În acest sens, tragedia este - �şa cum constatam în capitolul anterior - mereu aceeaşi şi mereu alta, dat fiind că destinul omului e mereu acelaşi (de a cunoaşte pe cont propriu) şi mereu altul (întrucît a acumulat tot ce s-a cunoscut pînă la el atît în materie de afirmare, cît şi de înfrîngere).
* * *
Agamemnon a jertfit-o pe Ifigenia ; Clitemnestra şi Egist l-au ucis pe Agamemnon ; Oreste este constrîns de zei să-şi răzbune tatăl ucigîndu-şi mama şi să fie pedepsit pentru matricid. Istoria literaturii înregistrează toate marţile acestea celebre,
