234
Ileana Mălăncioiu
grămadă. Oricum, nu violenţa e cea cape defineşte tragedia, ci resimţirea ei ca pierdere a valorii umane.
Politica în sine nu este nici o valoare, dar nici o nonvaloare. Asta depinde de idealul politic al celor care o fac şi de căile concrete folosite pentru a ajunge la el.
În opinia lui Domenach tragicul modern - sau infratragedia - îşi are secretul în viaţa de toate zilele şi sursa lui o reprezintă eşecul a tot ceea ce da consistenţă tragediei. În infratragedie, spune el, nu se mai înfruntă plinurile, valorile, ci golurile, nonsensurile.
Concluziile sale sînt trase din istorie - pe care în mod eronat o judecă în bloc şi o asimilează
fatalităţii - şi din analiza teatrului absurdului, unde nu mai există nimic din ceea ce propunea tragedia în înţelesul clasic al termenului pe linia afirmării spiritului.
În acest teatru omul se complace într-adevăr în a trăi absurdul dezvăluit, punînd accentul pe spiritul de conservare, în pofida aşa-zisei revolte metafizice cu care zace în aşteptarea lui Godot, care a trecut pe lîngă el, fără să fie văzut.
În absurd nu se trăieşte cu adevărat, ci se vie
ţuieşte. E drept, nu la nivelul de jos, specific barbariei, ci la cel de sus, unde civilizaţia domină
cultura şi unde omul se bucură de o lene confortabilă, perpetuu lucid şi „revoltat", dar niciodată
atît de disperat pentru ceva anume, încît să-şi mai poată însuşi o culpabilitate rezonabilă sau un ideal adevărat, pentru care merită să lupte, punîndu-şi viaţa în joc.
Nu identific valoarea cu tragicul şi nu neg valoarea teatrului absurdului, dar, în acelaşi timp, consider că este o eroare ca el să fie socotit ultimul cuvînt în materie de artă şi de tragedie. Nu se pot trage concluzii definitive cu privire la viitorul tragediei plecînd de la el. Marii autori ai secolului XX
care au un autentic filon tragic s-au întors la
Vina tragică
235
vechii greci şi la Vechiul Testament. La suferinţa nejustificată a lui Iov şi la revolta lui Absalom care este plătită cu viaţa.
Tragedia înseamnă, înainte de toate, revoltă
împotriva plusului de suferinţă şi de moarte din lume, orgoliu metafizic de a descifra cauzele aparent magice ale destinului şi onoarea metafizică
de asumare a consecinţelor trecerii dincolo de bine şi de rău din vremea împotrivirii. Nu ne putem închipui un Oedip care, pe de-o parte să nu se împotrivească destinului său, iar pe de altă parte să nu-şi însuşească responsabilitatea de a reface ordinea clătinată prin faptele sale, chiar dacă le-a săvîrşit fără să ştie ce se ascunde în spatele lor.
Spuneam la începutul acestui capitol că „evoluţia" tragediei mi se pare a fi dinspre o vină concretă, fără vinovat (care pluteşte asupra cetăţii, aşteptînd să fie însuşită şi ispăşită de cineva pentru a se restabili echilibrul clătinat prin ea), către vinovatul a cărui vină nu poate fi concretizată, dornic să-şi însuşească o culpabilitate rezonabilă, în raport cu o lege neaflată încă, în scopul redobîndirii sensului vieţii.
Dar nu e oare numai un fel de a spune ? Nu este vorba tot despre o vină care a dus la pierderea echilibrului cetăţii şi pe care în Oedip-rege o concretizăm precis, în vreme ce în Procesul, dat fiind lungul drum străbătut între timp de societate, de cunoaştere şi de arta tragică nu ne-o mai reprezentăm la fel ?
Fără îndoială, este vorba de aceeaşi tragedie de totdeauna, dar care este mereu alta. Fiindcă
omul - care nu este numai eroul acesteia, ci şi autorul ei - are orgoliul de a asimila atît cunoaşterea dobîndită cu preţul căderii de către marii eroi tragici înaintea sa, cît şi experienţa estetică
necesară pentru a putea pleca iarăşi la drum în căutarea sensului pierdut.
