Se întoarse la scaunul său și se privi. Sau, mai bine zis, se uită în oglindă. Intervievatul începea să dea unele semne fizice de oboseală. Era vremea să continue, fără pauze, până la sfârșit.
A VIII-a întrebare
Evident, încă n-am vorbit despre multe chestiuni, dar acesta nu este decât un interviu amplu, nu un vers de un rând.
Ei bine, dragă domnule Breton, problema pe care voiam să v-o aduc în atenție este legată de lămpi, luați aminte. Problema este următoarea, domnule Breton: credeți că există o singură lampă în lume, sau aveți presentimentul că există diverse surse de lumină, printre care am putea include Soarele, pe Goethe și mulți alți autori? Altfel spus, ca să clarificăm puțin problema: credeți că literatura și, mai ales, anumite cărți ar putea funcționa ca lămpi, când sunt așezate pe masă într-o cameră întunecată, fără soare sau electricitate? Ar putea oare o carte să conducă un orb în mijlocul unui oraș cu trafic intens?
De fapt, nu este vorba numai de trafic. Orașul are coapsele zvelte ale anumitor femei, și mai are și meschinăria care e rezultatul mediei oamenilor. Oare toate acestea nu l-ar tulbura destul pe un orb?
Altă problemă: să fie oare dicționarul o anticarte – singura anticarte din lume? Pentru că o istorie ale cărei evenimente se petrec în ordine alfabetică e posibilă, dar acest lucru ar fi dovada unei mari coincidențe între viață și limbaj. Este evident, bineînțeles, că fanaticii literaturii pot face din viață o postfață sau o simplă anexă a cărții celei mai importante pe care au citit-o, și astfel se poate întâmpla foarte bine ca viața acestor literați să se petreacă de-a lungul zilelor în ordine alfabetică. Să se nască la litera A, de exemplu, fapt care, după cum se știe, în anumite limbi, este extrem de complicat.
Totuși, cred că tot ceea ce ține de această problemă poate fi exprimat printr-o singură frază, în felul următor: dintre literatură și viață, care este lampa, lumina, și care este insecta atrasă de ea, domnule Breton?
Domnul Breton se privi. Era un interviu dificil, complex. Dar nu trebuia să-i lase intervievatului niciun răgaz să respire. Continuă, așadar.
A IX-a întrebare
Mai e o chestiune legată de lungimea unui vers, domnule Breton. Există oare distanțe ideale, distanțe exacte ca pe hărți?
Să aibă oare versul o distanță organică perfectă, o distanță internă pe care poetul va trebui să o repete, în mod conștient sau inconștient, de fiecare dată când scrie?
Nu se face aluzie aici la lungimi care pot fi indicate cu banda metrică, bineînțeles. Versul are viață; prin urmare, are înălțime pe dinafară; și are încă și mai multă viață: prin urmare, înălțime pe dinăuntru. Iar dacă un organism are două lumi, cea care nu se vede e mereu cea mai importantă, cel puțin acesta e presentimentul pe care îl am eu, domnule Breton. Vă identificați cu el? (Domnul Breton se agită pe scaun. Pare stingherit de întrebare.) Dar să vedem, întrebarea a deviat puțin. Chestiunea principală este aceasta: nu doar muritorul e cuprins de spaimă la amiaza vieții, ci și poetul, ajuns la mijlocul drumului în versul său, poate simți că s-a rătăcit. Iar dacă la mijlocul unui vers scrisul cercetează toate posibilitățile, e dezorientat și ezită, ce trebuie să facă poetul neliniștit? Să închidă ochii și să termine versul? Să-și închidă capul și să termine versul? Să-și închidă inima și să termine versul? Să-și închidă degetele?
Unii spun, de altfel, că indispensabilă în poezie nu e decât schimbarea brutală a limbajului în mijlocul frazei. Asta nu înseamnă să treci de la engleză la franceză, bineînțeles că nu. Ci să sari de la cuvinte șirete, care pândesc, de exemplu, la cuvinte, fericite, care entuziasmează. Într-un vers, la jumătatea drumului, poetul trebuie, deci, să-și piardă siguranța cu care a început, terminând astfel versul cu altă siguranță, o a doua siguranță. Fără lucrări de reconstrucție, o casă se preface în ruine; la fel și versurile.
Vom mai spune, domnule Breton, că fiecare vers cere două surprize depline: una care începe acolo unde începe versul și alta care începe acolo unde începe mijlocul versului. O singură surpriză e o încuietoare a cărei cheie nu o avem, dar în viitor o vom avea. Două surprize depline, dimpotrivă, care se luptă și se tulbură una pe cealaltă, nu știm ce sunt și nu vom ști niciodată; devin, cel mult, un indiciu sigur că aptitudinea noastră, cea pe care o numim „inteligență“, poate începe să funcționeze. Două surprize în fiecare vers sunt manifestarea unei măsuri puternice, a ritmului unui atletism fericit existent în cuvinte.
Stânca cea mai solidă e aceea pe care reușim să o desenăm, dar nu să o apucăm. Versul perfect e înrudit cu ceea ce nu reușim să apucăm. Să fie oare aceasta o definiție, domnule Breton?
Vulturul este făcut din aceeași materie ca versul. Ca să îi observe (pe vultur și pe vers) omul trebuie să ridice capul până când îl doare grumazul; iar ca să îi respecte, trebuie să plece capul până când, din nou, îl doare grumazul. Ce părere aveți? Sunteți de acord?
După cum vedeți, domnule Breton, există multe afirmații în lume, și unele nu sunt greșite.
E adevărat că am deviat de la punctul de plecare al întrebării mele, dar în general sunteți de acord cu această analiză evident subiectivă? Vedeți aici vreo greșeală? Vedeți vreo afirmație corectă, domnule Breton?
***
Domnul Breton a rămas tăcut. Nu știa ce să răspundă.
A X-a întrebare
Rațele zboară fără eleganță, ca unele avioane avariate, în timp ce vulturii au alt mod de a se introduce în aer. Rațele intră în aer ca niște sclavi, modeste și supuse; în timp ce vulturii înaintează asemenea unor împărați în anticamera puterii.
Iar poetul trebuie să intre într-un vers la fel cum intră vulturul în aer. Și nu ca o rață. Nu credeți, domnule Breton?
Și odată ajuns în sala banilor, a puterii și a ambiției, mândrul animal trebuie să urineze, ca un smintit, îl mijlocul sălii; și abia apoi să iasă.
Așa să fie, domnule Breton?
Domnul Breton opri reportofonul. Se ridică. Interviul se încheiase.
Se apropie de fereastră. Privi afară. Trecea un vecin.
Se gândi atunci ce s-ar întâmpla dacă ar azvârli cu putere, de la înălțimea aceea, o monedă în capul cuiva, dacă acea monedă ar putea ucide. O monedă, azvârlită cu putere, care ar fi lovit pe cineva în moalele capului.
Există puncte ale creierului atât de sensibile, încât, dacă sunt atinse, la o anumită viteză, de o monedă, oricât de mică ar fi valoarea ei, omul moare, murmură el.
Se întreba pe unde o avea niște monede, când sună cineva la ușă. Domnul Breton merse să deschidă.
Domnul Kraus și politica
Domnul Kraus plecă binedispus de la redacția ziarului. Știa că, pe măsură ce vremurile înaintează (înaintează? mai degrabă merg înapoi, sau pieziș), „singura formă obiectivă de comentariu politic rămâne satira“. Ei bine, în seara aceea, după ce se angajase să scrie o serie de cronici care să urmărească evenimentele importante din țară, domnul Kraus se întorcea acasă, intonând unul dintre cântecele acelea pentru copii monotone și repetitive, care, prin circuite interne complicate și asocieri deloc clare, îi venise deodată în minte.
Domnul Kraus trimise primele cronici la redacție.
O zi din viața Șefului (1)
Șeful stătea liniștit în biroul lui, unde dădea ocol mesei cu mare viteză, smulgându-și cu violență, din când în când, ca să-și facă de lucru, câte un fir de păr și înăbușindu-și în același timp răcnetul de durere, ceea ce făcea parte dintr-un fel de joc cu el însuși pe care îl descria chiar el ca fiind „aproape distractiv“, când deodată izbucni o hărmălaie uriașă de undeva din spate.
Pentru Șef, de altfel, neplăcerile veneau întotdeauna „de undeva din spate“, era aproape lege.
