Atunci când cuvintele ajung deja obosite la cititor, acesta nu va face nimic cu ele decât dacă este foarte cumsecade, bun la suflet, un cititor cu sentimente frumoase. Ei bine, mi se pare, și poate sunteți de acord cu această afirmație, domnule Breton, mi se pare, spuneam (și domnul Breton se îndreptă pe scaun și luă un aer serios), că acești cititori cu suflet bun nu există, dacă pornim de la presupunerea că oamenii sunt singurele ființe cu destinul îndreptat către literatură. N-am văzut oameni cu suflet bun decât în versurile proaste, dar asta e doar o părere, eventual amară sau ironică, dar cel mai important este să știm exact de unde începe un vers. Adică: oare versul începe de la prima literă a primului cuvânt al acelui vers? Nu mi se pare. Sunt unele versuri care încep la mijloc, de la un cuvânt central, de la un cuvânt care suferă mai mult decât celelalte și care provoacă mai multă suferință decât celelalte. Sau încep, dimpotrivă, de la un cuvânt mai fericit, sau de la un cuvânt cu o concentrare mai mare de venin.
Este evident, de exemplu, că în versul „Elle passa sa nuit sainte dans des latrines“, începutul e în latrine. Altfel spus: versul începe de la cuvântul care îi pune capăt.
Ca să rămânem la același poet, în versul „Voilà! c´est le Siècle d’enfer!“, începutul este în infern, iar toate celelalte vin după aceea. Pare evident. Ba chiar aș risca să spun că versurile care încep de la începutul versului sunt șchioape; au, deci, partea care a eșuat mai mare decât partea care a reușit. Lipsite de centru – care e mereu locul de unde încep lucrurile puternice –, versurile acestea nu au nici măcar laturi, parte de sus sau parte de jos.
Trandafirii, deși sunt frumoși, au o parte cafenie și murdară care se află sub pământ. Iar versurile sunt ca plantele: sunt frumoase dacă cercetează pământul pe care destinul l-a așezat dedesubtul lor. Frumusețea va fi, prin urmare, o adâncime, și nu o statură, cu atât mai puțin o culoare sau o formă. Sunteți de acord cu raționamentul acesta, domnule Breton? Sunteți de acord cu modul acesta de a deschide ochii?
***
Domnul Breton nu răspunse. Se afla acolo ca să pună întrebări, doar atât.
***
Domnul Breton credea că realitatea e complicată din cauza analfabeților care întreabă mereu, în fața unei fraze scrise: Ce înseamnă asta?
Întrebările sunt cele care complică realitatea. Fără întrebări, realitatea ar fi simplă, gândea domnul Breton.
Dar realitatea nu era de ajuns, lipsea jumătatea cealaltă: reflecția.
Luă o nouă poziție pe scaun. Se uită în oglindă. Apoi spre reportofon. Era în funcțiune. Putea continua interviul.
A IV-a întrebare
Am convingerea că scriitorii cred mai mult în cuvântul dumnezeu decât, propriu-zis, în Dumnezeu. Iar modul acesta de a pune limbajul la loc de cinste nu aparține sub nicio formă exclusiv poeților; cei care lucrează cu legi au și ei mai multă încredere în cuvinte decât în viață în general. Altfel spus: au mai puțină încredere în lucrurile care se întâmplă neîncetat, înaintea sau în timpul existenței verbului, decât în verbul propriu-zis. Pentru a descrie apariția Surprizei în lume nu există niciun decret-lege, dar trebuie cu siguranță să existe un vers. Pentru descrierea Repetiției poate că nu există un vers, ci un decret-lege care o înțelege, o explică și o prevede. Viața întreagă e, astfel, acoperită de cuvinte. Cu numai douăzeci și șase de litere se dau nume tuturor lucrurilor din lume și se explică în întregime mișcările tuturor lucrurilor din lume. Oare ce-ar fi posibil, atunci, dacă alfabetul ar avea douăzeci și șapte de litere? Unii sunt de părere, de altfel, că brutala necunoaștere a lui Dumnezeu este cauzată tocmai de absența acestei ultime litere din alfabet. Și oricărei Limbi îi lipsește o ultimă literă. Am terminat prea devreme și, astfel, ne-au rămas Misterele în lume. Dar asta e altă problemă, domnule Breton.
Ceea ce voiam de fapt să vă întreb, domnule Breton, vine, până la urmă, din altă preocupare, și anume aceasta: oare numai realitatea unde există așteptări se poate transforma în vers? Adică: ar putea oare poezia să fie înțeleasă ca momentele (plural) care precedă momentul (singular) în care un scaun, de exemplu, se rupe? Sau, altfel spus, mai definitiv: mi se pare că poezia e, pentru cuvinte, momentul în care limbajul e pe cale să se rupă în două. De ce? Pentru că a fost așezată acolo o greutate excesivă: versurile așază cuvinte deasupra limbajului, cuvinte care, unul lângă altul, atârnă mai greu decât e suportabil. Iar fraza poate să nu se prăbușească niciodată, dar până la sfârșitul veacurilor promite să se prăbușească, amenință să se prăbușească. Și se va prăbuși.
Sau nu? Ce părere aveți, domnule Breton?
Domnul Breton se ridică. Rămăsese așezat multă vreme. Își întinse picioarele. Își îndoi trunchiul, făcând mici exerciții. Mai întâi zece flexiuni, apoi cincisprezece abdomene.
Încercă să nu se uite în oglindă, se îndreptă către fereastră. Se uită afară. Izbucni în râs.
Era domnul Valéry, care trecea pe stradă, acolo jos. Înainta cu greu, pentru că era încălțat cu doi pantofi drepți. Ce persoană interesantă! murmură domnul Breton.
***
Raționamentul domnului Valéry era următorul:
Dacă încalți doi pantofi stângi vei merge întotdeauna spre stânga, iar dacă încalți doi pantofi drepți vei merge întotdeauna spre dreapta.
Singurul lucru de mirare – gândea domnul Valéry – e cum reușești s-o iei la dreapta sau la stânga cu un pantof stâng și unul drept.
În principiu – gândea domnul Valéry, în timp ce domnul Breton nu-i vedea decât pălăria –, tocmai prin natura formei sale, un pantof ar anula mișcările celuilalt. Pantoful drept ar anula înclinarea pantofului stâng. Și viceversa. Prin urmare, n-ai merge decât în față.
Și, în ciuda încrederii sale în voința omenească și în liberul arbitru, domnul Valéry lua cu el neapărat, în plimbările lui, doi pantofi suplimentari: unul drept și unul stâng.
Ca să o ia la stânga, își punea în picioare cei doi pantofi stângi, iar ca să o ia în partea dreaptă, făcea opusul.
Ritualul acesta era extrem de obositor și de lung și era enervant pentru cei care îl însoțeau.
***
De la fereastră, între timp, domnul Breton se mira de ce vedea. Domnul Valéry voia acum să meargă în partea stângă a cartierului: și iată-l încălțând doi pantofi stângi.
Dar, deodată, domnul Breton auzi o bufnitură puternică.
Era ușa clădirii de alături.
Tocmai ieșise delicata doamnă Woolf.
Domnul Breton termină de fumat. Se îndepărtă de fereastră și se întoarse la oglindă. Era timpul să reînceapă interviul. Se așeză. Porni reportofonul și începu să vorbească.
A V-a întrebare
După unii, cuvintele sunt lucruri care se pot mesteca, la fel ca alimentele, ba mai sunt și unii care intră în detalii de parcă ar intra într-o sală, spunând că, deși toate cuvintele se pot mesteca și transporta cu limba dintr-o parte în alta în gură, nu toate îi hrănesc pe oameni; doar anumite versuri vor face acest lucru.
Pot oare versurile marilor poeți să hrănească un om timp de câteva zile, domnule Breton? Iată o întrebare. Posedă oare versurile – pun eu problema – proprietăți energetice surprinzătoare, componente asemănătoare proteinelor sau glucidelor?
Se știe deja, de mulți ani, că anumite produse se descompun în alte produse mai mici, eliberând energie în timpul acestui proces. Rămâne de aflat ce se întâmplă când un vers se descompune în constituentele sale; când, după ce se mișcă într-o parte și în alta în gura care îl rostește, coboară în stomac și se fragmentează.
