Există pe lume oameni foarte perseverenți, și unul dintre ei, după multe cercetări, spusese: Gata, știu!
În ziua următoare, considerând decisiv acel joc, domnul Juarroz hotărî să-și aranjeze biblioteca pornind de la o progresie matematică complexă, care implica ordinea alfabetică după un cuvânt anume și teorema lui Gödel.
Astfel, spre mirarea multora, biblioteca domnului Juarroz începu să fie vizitată nu de împătimiți ai lecturii, ci de matematicieni. Unii petrecură după-amiezi întregi deschizând cărțile și citind anumite cuvinte, folosind computerul pentru lungi calcule și încercând astfel, cu orice preț, să găsească ecuația matematică care să dea la iveală cheia organizării bibliotecii domnului Juarroz. Scopul muncii lor era, în fond, descoperirea logicii unei serii, asemănătoare cu
2 | 9 | 30 | 93
Ei bine, trecură două, trei, patru luni, dar veni și ziua aceea. Un reputat matematician, roșu ca racul și extaziat, ținând în mâna dreaptă un carnet uriaș plin de numere, spuse: Gata, știu! Și prezentă apoi formula seriei care stătea la baza organizării bibliotecii.
Domnul Juarroz se descurajă și hotărî să renunțe la joc. Destul!
A doua zi o rugă pe soția sa să-i organizeze biblioteca după cum va găsi ea de cuviință. El unul era sătul.
Așa se și întâmplă. Nimeni nu mai descoperi niciodată logica organizării bibliotecii domnului Juarroz.
Apa care fierbe
Domnul Juarroz se gândea că dinții, limba și gâtul funcționează, împreună, ca sculptori ai aerului, transformându-l în cuvinte.
Să spui cuvântul cel mai simplu (cum ar fi „câine“ sau „masă“) presupune o muncă fizică migăloasă executată de organele și tuburile prin care trece aerul. Dacă nu am fi sculptori verbali cu gura nu am face decât zgomot, ca apa care fierbe, gândea domnul Juarroz.
Deodată, domnul Juarroz încetă să gândească și dădu atenție propriului auz. Într-adevăr, din bucătărie venea un sunet straniu, asemănător cu cel al apei care fierbe.
Domnul Juarroz se ridică atunci repede și alergă în bucătărie.
Da, apa se evaporase cu totul, din nou, din cafetieră.
În zece minute, era a treia oară când uita apa pe foc.
Melodia
Chestiunea care îl preocupa în momentul acela pe domnul Juarroz era următoarea: dacă muzica e, în fond, aer într-un ritm anume și dacă respirația umană e constituită din expirație – care elimină aer – și din inspirație – care absoarbe aer –, oare el, domnul Juarroz, inspira în clipele acelea melodia aceea groaznică interpretată de o orchestră neștiutoare?
Domnul Juarroz nu era chimist, nu cunoștea în profunzime compoziția otrăvitorului monoxid de carbon, dar, doar din curiozitate, consultă programul spectacolului pentru a confirma denumirea melodiei ascultate cu atâta suferință.
Totuși, denumirea de monoxid de carbon nu apărea. Nu numai că interpretează prost, se gândi domnul Juarroz, dar mai și greșesc denumirea substanțelor.
Otrava o numesc simfonie.
Două scaune
Domnul Juarroz se gândea că între un lucru din lume și altul există o pauză.
Dar e posibil să existe și un singur lucru între două pauze.
Iar în cazul acesta, pauzele capătă rolul principal, iar lucrul concret, cu volum și spațiu, capătă rolul de pauză (întrerupere).
Un oraș întreg poate fi văzut ca o pauză între două spații goale – spuse domnul Juarroz, răspicat, chiar în clipa în care cădea la pământ, pentru că, distrat, încercase să se așeze pe spațiul gol dintre două scaune.
Organismul
Să măsori un organism – gândea domnul Juarroz – înseamnă să accepți o minciună, pentru că un organism, prin definiție, nu se caracterizează prin lungime, ci prin foame.
Cum să măsori ceva ce se schimbă? Cum să măsori o schimbare? gândea domnul Juarroz.
Medicul din fața lui, cu toate acestea, era cât pe ce să se dea bătut.
— Până la urmă, pot să vă cântăresc sau nu?
Cântăriți-mă doar atunci când n-am să mă mai schimb – era cât pe ce să răspundă domnul Juarroz. Totuși, își spuse numaidecât că în momentul acela s-ar putea să fie prea târziu pentru ca medicina să poată interveni.
— Vă rog, vă rog, spuse domnul Juarroz, în cele din urmă, cu o delicatețe dusă la extrem.
Educație și natură
Pentru domnul Juarroz, a atinge o bucată de pământ era un act obscen. Era ca și cum ar fi tras cu ochiul pe gaura cheii la o doamnă care se dezbracă.
— Să atingi elementele naturii e o lipsă de educație, spunea domnul Juarroz.
Simțul pipăitului era, de altfel, după părerea lui, cel mai ordinar.
— A atinge lucrurile, pe lângă faptul că demonstrează lipsă de delicatețe, mai demonstrează și un eșec, mai întâi al gândirii, apoi al auzului și al mirosului și, în ultimul rând, al văzului.
