Astfel, cu ochii, nasul și urechile astupate, domnul Juarroz putea gândi în voie, fără nicio interferență din exterior.
Înainte să intre cu totul în gândurile sale, domnul Juarroz mai spunea, cui voia să-l asculte:
— Acum, vă rog, nu vă apropiați de mine! Mai presus de orice, nu mă atingeți! Nu stricați totul!
Și atunci, cu ochii legați, vată în urechi și cârligul pe nas și având grijă să își țină mâinile în aer ca să nu atingă nimic, domnul Juarroz avea parte de clipe de fericire deplină a gândirii.
Cât de dragă mi-e lumea! murmura.
Domnul Breton și interviul
Interviul era pe cale să înceapă. Domnul Breton se așeză, trase din țigară, fumă puțin. Porni apoi reportofonul. Începu interviul.
Întrebarea I
Permiteți-mi să vă atrag atenția asupra unei probleme, domnule Breton. Cu toții cunoaștem noaptea și cele două laturi pe care le au toate nopțile: noaptea dinăuntrul casei și noaptea din afara casei. Adică: există liniște și previzibil, dar există în același timp teamă și straniu. Bineînțeles, se va putea spune întotdeauna că poezia nu se află nici de o parte, nici de cealaltă: noaptea are două laturi, iar poezia e ușa casei în clipa în care o deschizi și întunericul acoperă iarba și cerul. Dar atunci când ți-e teamă trebuie să alergi spre casă; iar atunci când te plictisești trebuie să alergi spre partea din afară a nopții. Iar poezia, care pare un lucru static, rezolvă, în același timp, plictiseala și teama; ceea ce e bine și înseamnă două lucruri, în timp ce poezia e una singură.
Un lucru care se îndreaptă, în același timp, spre dreapta și spre stânga sa nu-i un lucru util (pentru că utilitatea e o chestiune de distanțe exacte și predicții ilustrate prin grafice), ci un lucru sacru și magic.
Versul intrat pe sub piele nu-i același lucru cu o durere sau cu inflamarea unui organ. Nu-l înlătură medicamentele. Versul pe care omul îl știe pe de rost nu-i înlăturat decât prin amnezie brutală. Sau prin excesul de informații pe care lumea imbecilă îl obligă să le acumuleze. Pentru că un vers nu are timbrul unei informații. Doar ca să dau un exemplu: oamenii care se ridică nu fac parte din aceeași specie animală ca oamenii care sunt doborâți și rămân la pământ. Așa e? Sunteți de acord, domnule Breton?
Domnul Breton nu răspunse la întrebare. Se ridică de pe scaun.
Privi în față și se văzu pe sine însuși.
Domnul Breton așezase o oglindă enormă în sală: fereastra cu viteza ideală.
Se întoarse, așadar, din nou către oglindă și, asigurându-se că reportofonul este în continuare pornit, puse a doua întrebare.
A II-a întrebare
Știm bine, domnule Breton, că munca nu se împarte tuturor, ca feliile unei pâini. Sunt unii care lenevesc și unii care acționează. Ce e nefăcut în lume nu are o substanță la fel de exactă ca lucrurile deja făcute – obiectele, alimentele etc. Munca – ceea ce e încă nefăcut – este viitorul, iar viitorul e definit numai prin codurile verbale ale profeților. Ceea ce e deja făcut – o masă sau pâinea de pe masă – constituie prezentul. Și, tot așa, există două poezii: una cu tendință spre peisaj și alta care se distribuie prin mișcarea viitoare a lucrurilor, ceea ce face ca învățarea unui vers să fie, uneori, desincronizată față de învățarea suferinței – pentru că nu suferi decât azi, niciodată mâine.
Să revenim la centru. Știm de multă vreme, domnule Breton (și domnul Breton, auzindu-și numele, se îndreptă pe scaun), știm de multă vreme că nu se poate practica anatomia așa cum se practică, de exemplu, croitoria, sau o disciplină sportivă. Pentru că anatomia e ceva ce există ascuns înăuntrul corpului; e interioară ca imaginile mentale, deși mai puțin interioară decât imaginile mentale. Pentru că oasele, mi se pare, există, la urma urmei, în locuri mai puțin adânci decât ideile sau raționamentele. Dacă aș putea face conversia în metri sau centimetri de profunzime, aș spune că, dacă oasele unui corp există, de exemplu, la trei milimetri de la suprafață (pielea), raționamentele ar exista la trei virgulă treizeci de milimetri; iar aceasta este doar o aproximare, bineînțeles. Dacă faci excavații, cu instinct de arheolog, vei descoperi mai întâi tibia și peroneul, și abia apoi anumite celule inteligente. Sau, poate, mai potrivit ar fi: dacă sapi cu lopata ascuțită, vei descoperi mai întâi oasele occipital și frontal și abia apoi locul în care s-a ivit înțelegerea celor trei legi ale lui Newton. Altfel spus: corpul omenesc înțelege ecuațiile de gradul doi și textul unui filosof într-un loc mai adânc decât adâncul în care se află oasele. Dacă anatomia umană, în termeni de profunzime, s-ar fi terminat cu oasele, omenirea n-ar fi scris nici până acum Odiseea sau I Ching și n-ar fi existat nici formula E=mc2. Și cât de mult ar lipsi din cotidianul nostru: când mâncăm, când bem, când dormim, când lucrăm, când iubim; cât de mult le-ar lipsi obiceiurilor noastre formula, formula aceasta: E=mc2!
Cum am reuși să ne îndrăgostim? Și să ucidem? Cum am reuși să fim uciși?
Ironie, desigur, domnule Breton (spuse domnul Breton, în timp ce ocupa o nouă poziție în fața oglinzii), dar aici se află miezul problemei pe care o pun: oare ce lipsește mai mult din zilele animalului uman: formula E=mc2 sau versurile lui Rilke? Unii sceptici în privința Literaturii și Fizicii vor spune că nici lipsa uneia, nici a celorlalte nu va tulbura viața de zi cu zi a 99% dintre locuitorii oricărui oraș. Și vor mai spune că lipsa unei coji de pâine la ora prânzului sau un simplu ambuteiaj tulbură mult mai mult ziua unui cetățean decât uitarea formulelor Fizicii sau a formulelor vieții (poezia).
Problema formulelor Fizicii și a formulelor versurilor este că nici unele, nici celelalte nu sunt organice ca ierburile, pământul, ploaia, hrana de pe masă și frigul. Pentru că formulele nu sunt decât cristalizarea unei explicații. Iar explicațiile nu sunt organice, nu se mănâncă, nu defechează, nu se reproduc. Astfel, problema raționamentelor verbale sau numerice, sau chiar a apariției cuvintelor care constituie anumite versuri, problema, deci, a Lumii acesteia care a luat naștere din capul oamenilor este că nimic din toate astea nu se ronțăie. Chiar așa; scuzați-mă, domnule Breton (spuse domnul Breton, în timp ce domnul Breton făcea un gest condescendent, ca și cum ar fi acceptat scuzele cuiva).
Când femeile cu gene lungi (continuă domnul Breton) și bărbații cu inima fremătândă spun că poezia este hrana lor, se vede bine că n-au suferit niciodată de foame. Dar asta ar fi altă discuție. Să nu vorbim despre ce e fundamental, să vorbim despre poezie.
Iar în poezie se întâlnește alt aspect al acestei chestiuni, și anume următorul: un vers nu are carieră. Adică: mi se pare că un vers, când e puternic și bun, vine fără nimic în spate, fară un drum străbătut; se ivește din nimic. Înseamnă mult și e mare timp de o clipă, cât există în ochii și în capul nostru, apoi dispare.
Versurile puternice nu au carieră și nici, veți spune Domnia Voastră, trecut. Nu lasă, deci, urme, ca acelea pe care le lasă copiii și oamenii grei în nisip. Versul îți strivește, ce-i drept, inima, de parcă ar fi opusul unui atac cardiac, simetricul bun al greutății rele. Un vers puternic nu are istorie cum au țările. Nu are invazii, regi asasinați, mișcări de rezistență, trădări; și patru adultere ale unei regine din Evul Mediu. Un vers, astăzi, nu are Ev Mediu înăuntrul său. Chiar dacă e un vers vechi de două mii de ani, astăzi, versul respectiv e absolut contemporan. Pentru că e vers. Un vers al domnului Homer citit astăzi, în ziua de șapte, are data aceasta și niciun fel de carieră. Nu are Ev Mediu sau orice alt ev.
Dacă ar fi să stabilim o formulă finală, domnule Breton, am spune pur și simplu că versurile cele mai bune sunt lipsite de carieră și de profeție. Există, în clipa aceasta, doar atât; dar există cu vârf și îndesat.
Nu știu dacă subscrieți la această definiție, domnule Breton?
***
Domnul Breton se uită în oglindă. Opri reportofonul. Își aminti, fără să știe bine de ce, de domnul Juarroz, un vecin din altă clădire, căruia îi era foarte greu să se gândească la un lucru și să-l vadă în același timp.
De exemplu, dacă se gândea la o masă anume, chiar dacă se afla la doi metri de masa reală și concretă, nu reușea s-o vadă: parcă orbea. Nu vedea masa decât în capul lui. Iar atunci când începea să vadă clar masa din fața lui era semn că nu se mai gândea la masă. Asta îi explicase domnul Juarroz.
Ba chiar, uneori, domnului Juarroz îi trecea prin cap, după cum el însuși îi povestise, ideea că, dacă ar fi fost orb, măcar ar fi putut gândi neîncetat, fără nicio întrerupere impusă de lumea vizibilă. Orbirea ca eliberare, într-un fel.
Ei bine, iată că domnul Breton avea o problemă asemănătoare. Nu se putea concentra suficient asupra frumoasei imagini pe care o avea în față. Trebuia să continue interviul.
Își asumă, deci, sarcina. Porni reportofonul.
Trecu la următoarea întrebare.
Începu să vorbească.
A III-a întrebare
Domnule Breton, există unele cuvinte care lucrează și există altele leneșe, care există pur și simplu la locul lor în frază și rămân acolo, fără deplasări. Mi se pare, totuși, că lenea la cuvinte – și vă atrag atenția asupra acestei probleme, domnule Breton –, că lenea n-ar fi neapărat o chestiune legată de imobilitatea cuvântului în sine, ci de ceva mai grav: de a nu-l mișca pe cel care îl citește; asta înseamnă cuvânt indolent. Lenea în vers înseamnă, deci, a nu pune cititorul la treabă.
Există versuri doldora de sudoare și efort care nu îi provoacă cititorului decât o ușoară compasiune, ca oferirea unei batiste azurii pentru a șterge fruntea obosită a cuvintelor.
