Dacă n-am fi luați drept nebuni, aproape că am putea face experiența de a repeta un vers de douăzeci de ori cu voce tare, adică: mestecându-l bine; iar apoi am provoca brusc liniște în corp. Și astfel, nemaispunându-l, am începe să-l gândim: pe vers. Adică: să înghițim versul, să lăsăm versul să treacă din gură în restul corpului, în cap, în gât, în organe, în picioare. Oare ce se va întâmpla cu versul acela când, treptat, vom înceta să-l gândim ca pe o frază completă, ca pe o asociere de cuvinte? Când îl vom uita, ce se va întâmpla, domnule Breton? Ce se va întâmpla înăuntrul corpului? În ce se va fragmenta oare versul? În litere? În altceva? Și ce va rezulta din această descompunere? Ce energie va fi eliberată atunci? Va fi oare o energie inutilă, sau, dimpotrivă, ceva în stare să ne influențeze actele? Energia de descompunere a unui vers va fi oare în stare să întărească stomacul și voința? Aproape aș risca să spun că există oameni care sunt mai mândri decât alții pentru că au înghițit anumite versuri. Iar dacă acest lucru există – și cred că da, domnule Breton –, dacă acest lucru există, motivul este că versurile, odată digerate, se descompun în fragmente pe care le uităm, dar și într-o energie care ne face să devenim ființe bipede mai lucide. Ca și cum creștetul nostru s-ar apropia tot mai mult de soare.
Așa să fie, domnule Breton?
***
Domnul Breton era obosit. Era timpul să întrerupă interviul. Opri înregistrarea, se îndreptă spre ușa apartamentului și ieși. Simțea nevoia să meargă. Simțea nevoia s-o ia mai încet.
Deși clădirea aceea era extrem de populată, nu se întâlni cu nimeni pe scări. Ieși în stradă și porni la drum.
Pe străzile cartierului se întâlni cu domnul Duchamp. Domnul Duchamp mergea cu gândul la altceva. Aproape că nici nu-l văzu.
În ultima vreme, pe domnul Duchamp îl obseda ideea de a reuși să facă o hartă a timpului. O hartă exhaustivă în care toate evenimentele istorice să fie situate într-un spațiu concret. Nu era doar o hartă geografică a lumii, ci geografică și istorică. Multe lucruri, de-a lungul atâtor secole, s-au întâmplat în aceeași țară și în același oraș. La limită, în același metru pătrat. În loc să fie un plan, fiecare țară ar fi o sondă, cu o anumită adâncime istorică. Cum să faci o asemenea hartă? Iată ce știa domnul Breton că îl obsedează pe domnul Duchamp în ultima vreme. De aceea nu luă în nume de rău faptul că domnul Duchamp practic îl ignorase.
Se gândi, de altfel, că domnul Duchamp era un individ prea rezervat. Există alții care, dimpotrivă, sunt foarte puțin rezervați.
Cutia neagră: modelul ideal al individului rezervat, gândi domnul Breton.
***
Pe zidul unei clădiri din cartier, încă o frază scrijelită:
„Voi ați fi în stare să numiți până și sfârșitul lumii o seară bună.“
Chesterton
Domnul Breton, bine-crescut, îi spuse „O seară bună“ frazei aceleia și merse mai departe.
***
În timp ce mergea, domnul Breton își aminti de altă manie a domnului Duchamp. Pe acesta îl enerva, după cum îi spusese odată într-o conversație, aerul încordat al atleților înainte de startul cursei de o sută de metri. De parcă viața n-ar fi depins decât de oameni și fiecare decizie ar fi fost lipsită de orice îndoială sau obstacol. Nu era un bun rezumat al existenței, după domnul Duchamp, iar domnul Breton nu putea decât să fie de acord cu această observație.
Domnul Duchamp se gândise de aceea la un alt mod de a marca startul cursei de o sută de metri: atleții să stea așezați pe o canapea în fața pistei lor, pregătiți să o ia la goană în orice clipă; ar fi mai real, își amintea domnul Breton că spunea domnul Duchamp. Confort și apoi, deodată, grabă, urgență, tresărire.
***
Dar domnul Breton simțea în clipa aceea nevoia de a vorbi cu cineva. Se apropie de locul în care domnul Eliot ținea de obicei conferințe. Și iată-l acolo, în mijlocul unui discurs. Încă o conferință, se gândi domnul Breton, și se îndepărtă.
Dar iată că venea cineva cu care să vorbească. Domnul Kraus.
— Trebuie inventată o știință, spuse domnul Kraus, în timp ce strângea mâna domnului Breton.
— Da? întrebă domnul Breton, ușurat că aude altă voce decât a sa. Și ce știință e aceea?
— Există o știință care încă n-a fost dezvoltată suficient, insistă domnul Kraus, de parcă nu vorbise nimeni. Dacă examinăm cu atenție cuvintele politicienilor îndurerați, ne vom convinge că toți morții par să aibă un IQ foarte ridicat, ieșit din comun, spuse domnul Kraus.
Și continuă:
— Luându-ne toate precauțiile igienice și metodologice, ar fi interesant să creăm o știință care să poată pune în chestiune și evalua, obiectiv, nivelul inteligenței mortului. Pentru ca, în sfârșit, să poată să fie spulberate unele îndoieli.
Domnul Breton dădu din cap în semn de încuviințare.
***
Domnul Kraus avea o anumită tendință de a monopoliza conversația. Îi înmână imediat domnului Breton ziarul pe care îl avea la el.
— Ați auzit de schimbarea aceea bruscă de locuri între miniștri? întrebă domnul Kraus. De ministrul de care de dimineață se zicea că va merge la Ministerul Apărării, iar după-amiaza a fost numit la cel al Culturii? Citiți articolul pe care l-am publicat astăzi.
Domnul Breton citi, atunci, aproape forțat, textul domnului Kraus.
Specialiști în problemele Universului nu sunt doar astronomii, ci și politicienii./ Îi admir pe acești specialiști ai polisului, care negreșit au studiat cu Ionesco./ Și-or fi dat oare în două weekenduri prelungite un doctorat aprofundat în de toate?//
Competența, mult stimate domn, e un lucru vast și mare cât Universul./ Competența individuală, mult stimate domn, se întinde de ici până colo./ Puteți vedea, de aici, mult stimate domn, competența dumneavoastră?/ E mare și vastă cât lumea, a spus cineva. Întocmai./ Adevărul e că omul, dacă vrea, dacă își dă silința, poate fi priceput la pregătirea produselor de patiserie,/ la contabilitatea firmelor complicate și mai poate fi în stare, pe lângă toate astea, să alerge o sută de metri în mai puțin de zece secunde./ Nu puțini sunt îndemânatici cu picioarele și cu mâinile în același timp;/ iar creierul – îl cunoaștem bine – plin de circumvoluții și legături multiple/ e perfect capabil să înțeleagă o sumedenie de lucruri în același timp.//
Necesar, de fapt, e să fii specialist în competență./ Competent în bătălii navale, dimineața, și în arta de avangardă, după-amiaza./ Pentru că, în fond, ce sunt Arta și Apărarea? Două nume, doar atât. /Vorbim de același lucru; vechiul chinez, Sun Tzu, știa deja asta:/ „Arta războiului“, a scris el, și titlul spune totul./ Deși străvechi, înțeleptul chinez încă își amintea/ de viguroasele, rapidele și specializatele guverne ale Republicii.
— Foarte bine, spuse domnul Breton, încercând să-i dea ziarul domnului Kraus.
— Citiți și celălalt articol al meu! îi ceru domnul Kraus. Știți că Statul înființează o Casă a Muzicii? Ei bine, așa e: în momentul acesta a cheltuit deja de trei ori mai mult decât era prevăzut.
— Pe dumneavoastră, domnule Kraus, vă distrează acest lucru, nu-i așa?
— Da, din punct de vedere politic, aceasta este țara perfectă pentru divertisment.
