***
Domnul Breton își luase la revedere de la domnul Kraus, un vorbitor prin excelență.
Simțea acum nevoia să meargă și să nu mai audă pe nimeni vorbind. Ținea în mâini ziarul.
Începu să se apropie de marginea cartierului. De sus, zgomot de motor. Domnul Corbusier și avioneta lui.
Merse mai departe până ieși din cartier și începu să se adâncească în pădure. Un pic de natură, se gândi domnul Breton.
În față, la mai mulți metri distanță, zări casa domnului Walser, ascunsă aproape cu totul în desișul care ataca neîncetat intromisiunea aceea inginerească. Domnul Breton nici măcar nu se apropie. Nu voia să deranjeze pe nimeni.
***
Domnul Breton închise ușa casei. Își încheiase plimbarea. Era refăcut. Privi către scaunul său și către taburetul pe care se afla reportofonul. Toate erau pregătite. Se așeză. Era vremea să reînceapă.
A VI-a întrebare
Domnule Breton, iată o întrebare influențată poate de casa domnului Walser, pe care tocmai ați văzut-o de departe. Ei bine, lucrurile stau așa: cu toții știm că e nevoie de mult timp ca să elimini fisurile sau cavitățile din perete. Orice fisură în materie se manifestă printr-o ușoară îndepărtare între două părți care erau legate de multă vreme.
Într-un fel, am putea spune, în paralel, că un vers introduce, între două fraze vechi, o ușoară fisură, iar această fisură poate fi o altă frază, așezată la mijloc, cu o viteză foarte diferită de viteza vechilor (și lentelor) fraze.
Bineînțeles că o cavitate într-un perete nu este același lucru cu o fisură ușoară, la fel cum o cavitate în plină frază nu are aceeași intensitate ca o simplă perturbare a limbajului sau o altă mică surpriză verbală. Pe de altă parte, este evident, de asemenea, că anumiți poeți așază intenționat găuri enorme în mijlocul unei fraze, iar limbajul se prăbușește, astfel, abrupt, ca de la etajul al treilea la parter, fără niciun avertisment prealabil, ceea ce provoacă, cel puțin, entorse, fracturi, ba chiar și decese, în caz de cădere gravă. Totuși, problema cavităților este să poată face trecătorul avizat să se oprească și să nu mai ofere pământului niciun pas. Pentru că e mai periculos un pământ fictiv decât o frază fictivă; deși e clar că o frază care, dimpotrivă, îi dă cititorului încredere absolută și nu îl sperie nici măcar puțin e o frază sigură, da, dar și ușor plicticoasă. De aceea întrebarea mea, domnule Breton (și domnul Breton se îndreptă, mai atent), de aceea întrebarea mea, oricât de ciudat ar putea să pară, domnule Breton, e legată de aplicarea chitului pe un perete pentru a repara fisuri sau cavități. Într-un fel, toate explicațiile poeziei – cu volumele de cinci sute de pagini de eseu care analizează al treilea vers al unei cărți – par să nu fie altceva decât aplicarea unei substanțe care pretinde să înlăture fisurile surprinzătoare pe care versul le-a instalat în limbaj. Cu explicații și analize profunde ale versurilor obținem, astfel, un limbaj drept, omogen și neghiob.
Am putea spune, sintetizând, domnule Breton, că poezia este fisura, iar analiza poeziei este aplicarea unei substanțe dense deasupra fisurii până când aceasta dispare, iar rezultatul este un lucru care incomodează prin netezime. Așa să fie, domnului Breton?
Domnul Breton își fixă cu privirea imaginea din oglindă. Îndepărtă, apoi, manuscrisul domnului Balzac, care se afla pe masă. Interviul începea să fie din ce în ce mai dens. Nu trebuia să mai facă niciun fel de pauză. Înainte, își spuse.
A VII-a întrebare
Să continuăm, domnule Breton – acum, că ați avut ocazia să zăriți, chiar dacă numai de departe, casa domnului Walser –, să continuăm cu întreținerea și reparațiile podelei. Întrebarea mea se leagă de faptul că scândurile, în general, se desprind și se uzează foarte frecvent. Iar întinderea pământului nu este altceva decât asta: o podea care se poate desprinde. Violența neprevăzută care se ivește în mijlocul zilelor vine, de altfel, de la scândurile acestea devenite deodată amenințătoare, care fac bărbatul să cadă și femeia să se îndrăgostească. Un chip minunat poate fi desfigurat pe neașteptate, și, la fel cum numele umple un lucru și pare uneori să îl ocupe cu totul, urâțenia poate și ea să substituie, de pe o clipă pe alta, frumusețea; iar accidentul înseamnă tocmai asta: o mișcare geometrică rea.
Lăsați-mă să fac un mic salt. Cadavrul unui om viu care a fost ucis de tine este un cadavru care te urmărește. Iată o frază care poate fi gândită, domnule Breton. Veți fi de acord, desigur, și cu faptul că remușcarea este o idee întoarsă înapoi, care se repetă în cap de parcă senzațiile ar ezita. Memoria trage mai greu la cântar decât proiectele. O deficiență a repeziciunii cu care simți: iată resentimentul sau remușcarea.
E adevărat că animalele nu au grinzi care să se desprindă, dacă nu includem în această categorie oasele; iar fractura tibiei ar însemna astfel ghinion pentru învelișul pământului pe care îl formăm noi, oamenii, și ele, animalele. Pentru că pământul nu se clatină numai frenetic și rău, în timpul potopurilor și al cutremurelor, ci se clatină și ușor, gingaș, ca de exemplu în clipa în care fata se ridică pe vârfuri pentru prima dată ca să-i dea un sărut iubitului. Dar să ne întoarcem la problemă, domnule Breton – lăsați ocolișurile, vă rog! Spuneți-mi, vă rog: dacă examinăm cu atenție unele denumiri, nu ne gândim imediat la anumite evenimente? Cum ar fi cheia universală, de exemplu. Nu e logic să asociem această denumire cu un instrument mitic, în stare să desfacă întredeschiderile universului, poate chiar și întredeschiderea cea mai neagră, aceea prin care se zărește, în adâncime, moartea? Nu cumva cheia aceasta universală nu e decât o specialitate a acelui instrument mai mare?
În rest, ceea ce mi se pare important este să existe în lume înțelegerea că o pălărie frumoasă nu promovează idei în cap. Adică: estetica e o problemă care are foarte puțin de-a face cu gândirea. Un om care dansează poate să fie frumos, dar un om care gândește nu e niciodată frumos. Iar dacă un om dansează în timp ce gândește, omul acela va avea gânduri stupide, iar dacă un om gândește în timp ce dansează, acelui om i se vor împletici picioarele și până la urmă se va împiedica. Nu-i o regulă, dar ar putea fi o regulă: dansul este incompatibil cu rezolvarea unei ecuații de gradul doi.
Sunteți de acord cu această idee foarte mică, dar foarte cuprinzătoare? Vă regăsiți în ea, domnule Breton?
***
Domnul Breton luă o pauză. Doar cât să fumeze o țigară.
Se apropie de fereastră. De la fereastră îl văzu trecând pe domnul Juarroz, de care își amintise cu puțină vreme înainte.
Domnul Breton își cunoștea practic toți vecinii. Știa detalii, ba chiar și lucruri intime.
Își amintea, de exemplu, de o istorie pe care o povestise nevasta domnului Juarroz despre felul în care acesta descria sunetul viziunilor.
— Cunoașteți sunetul viziunilor soțului meu? Așa deschisese ea discuția.
Era o chestiune cvasidomestică, dar interesantă. În vreme ce soției domnului Juarroz îi plăcea să mănânce înainte de culcare, ca să doarmă mai bine, domnului Juarroz îi plăcea să privească înainte de culcare, ca să viseze mai bine.
Pentru că nu aprecia înlocuitorii tehnici pentru viteza normală a evenimentelor din lume, domnul Juarroz nu aprindea niciodată televizorul, optând pentru fereastră. Acolo, nemișcat, se concentra și privea. Cam același lucru făcea, acum, domnul Breton: se uita pe fereastră.
După ce timp de zece minute privea pe fereastră diverse lucruri, domnul Juarroz mergea la culcare.
Din câte îi povestise domnului Breton nevasta lui Juarroz, acesta era un împătimit al metodei respective (privitul-înainte-de-culcare), despre care spunea că îi permite să aibă viziuni excepționale în timpul somnului.
Cu toate acestea, soția domnului Juarroz comenta că în timpul nopții el făcea, pur și simplu, zgomote necuviincios de stranii cu gura. Domnul Breton nu aflase niciodată care era adevărul. Dacă erau sunete de prisos sau viziuni însoțite de o sonoritate insolită.
Între timp, de jos, domnul Juarroz îi făcu domnului Breton cu mâna. Acesta răspunse, amical. Mai rămase câteva secunde la fereastră, apoi o închise.
Era obosit. Deschise ziarul pe care i-l înmânase domnul Kraus și citi titlul știrii: „Statul a triplat cheltuielile pentru Casa Muzicii“.
Apoi citi articolul domnului Kraus:
Să vedem, ar spune Linné (clasificatorul): o casă, iată, aparține genului: Arhitectură./ Casă: lucru material care necesită beton armat și confort, pereți înalți (împiedică intrarea vântului) și aer condiționat,/ camere și coridoare, locuri în care să te așezi și în care să stai în picioare;/ în sfârșit, nicio casă nu e a Muzicii, casele sunt mereu ale Arhitecturii.// Așadar, titlul corect al știrii ar fi: Statul a triplat cheltuielile pentru Casa Arhitecturii. Cât despre Muzică, după cum ne-au învățat cei din vechime: e un element imaterial/ care intră prin urechi și, în unele cazuri,/ ajunge direct la inimă sau în alte sălașuri intime și sentimentale./ Așadar: sunetul e un lucru, iar grinzile și materialele de construcție sunt cu totul altceva. Macaraua, desigur, scârțâie/ când brațul său se forțează să facă anumite mișcări complicate,/ iar acest scârțâit, pentru o ureche bine antrenată, poate cuprinde totul: muzică frumoasă și o oarecare metafizică./ Bineînțeles că zgomotele lumii (mulți au spus-o) sunt simfonii ale cotidianului: ciocanul, nicovala, multiplele motoare ale mașinăriilor – instrumente muzicale care îl fascinează pe orice agricultor sau om al pustiului,/ și totuși îl plictisesc și îl irită pe simplul cetățean./ Statul a investit de trei ori mai mult în muzica postmodernă a vechii macarale? Cât de recunoscători trebuie să fie cetățenii!.../ De fapt, grecii aminteau deja de importanța muzicii în educația populației,/ și iată ce minunăție: o țară mică, săracă în resurse, triplează investiția în arta lui Bach./ Țara aceasta progresează ca un ins care cade de la etajul 20./ (Dacă n-ar exista solul, nimeni nu i-ar mai opri înaintarea./) Înainte, deci, adică: în jos!
Domnul Breton zâmbi.
