Nu ating lucrurile decât pentru că am eșuat, spuse domnul Juarroz cu voce tare în clipa în care strângea cu putere mâna unui vecin.
Arbitrul
Pentru că nu era foarte pasionat de sport, domnul Juarroz alegea să concureze cu el însuși, prin ceea ce el denumea „cei doi jucători ai mei“: gândirea și scrisul.
Organiza, astfel, jocuri pentru a verifica cine este mai creativ: ori gândirea sa, ori scrisul său.
Pentru domnul Juarroz – care se considera arbitrul acelei dispute, prin urmare, exterior și neutru față de gândirea sa și de scrisul său –, victoria finală era mereu de aceeași parte: de cea a gândirii. Scrisul său nu reușea niciodată să fie la fel de original ca raționamentele sale.
Totuși, decizia domnului Juarroz provoca mereu mari polemici interne, fiindcă scrisul argumenta că posedă dovezi fizice și concrete ale creativității sale, spre deosebire de gândire, care nu prezenta niciodată niciun fel de dovadă. Scrisul domnului Juarroz sfârșea prin a-l acuza întotdeauna că e un arbitru părtinitor. Un trișor, prin urmare.
Cinematograful
Când mergea la cumpărături, domnul Juarroz era atât de uluit de formele și culorile diverselor produse așezate pe rafturi, încât rămânea până la urmă cu coșul gol.
În realitate, domnul Juarroz mergea la cumpărături nu pentru a cumpăra, ci pentru a privi.
Nu făcea cumpărături materiale, ci cumpărături vizuale.
Pentru că deja îl cunoșteau, angajații supermarketului, văzându-l că intră, spuneau uneori:
— Domnule Juarroz, vedeți că au sosit câteva produse noi. Sunt pe ultimul raft de pe culoarul acela.
Iar domnul Juarroz, mulțumind pentru informație, grăbea nerăbdător pasul în direcția indicată.
Cum să găsești lumina?
Domnul Juarroz credea că e posibil să găsești un punct de strălucire intensă în mijlocul nopții celei mai întunecate.
Pentru că era obosit, domnul Juarroz o rugă pe soția lui să facă următorul desen.
Domnul Juarroz se pregăti apoi să meargă în căutarea punctului aceluia luminos din mijlocul nopții celei mai întunecate.
— Și dacă te împiedici? întrebă soția.
— Iau lanterna cu mine, răspunse, cu simplitate, domnul Juarroz.
Muncile manuale
Pentru un analfabet, scrisul este o muncă manuală, se gândea domnul Juarroz. Este o muncă fizică asemănătoare cu modelarea lutului sau coaserea unei țesături oarecare.
Copierea unei fraze devine asemănătoare copierii formei unui vas; iar un analfabet care încearcă să citească e ca un miop care încearcă să observe gesturile cuiva de la o distanță de o sută de metri.
Și în timp ce, distrat, punea piciorul pe excrementele recente ale unui animal masiv, domnul Juarroz se convingea, cu argumente din ce în ce mai elaborate, că tot ce există, dar absolut tot, nu este decât o serie de munci manuale.
Ceașca și mâna
Domnul Juarroz ezita să ia în mână ceașca sa de cafea pentru că nu se putea opri să se gândească că nu mâinile prind obiectele, ci obiectele se prind de mâini. Iar acest lucru îl dezgusta, pentru că nu accepta ca o simplă ceașcă să-i înhațe mâna (la fel cum un iubit îndrăzneț înhață degetele sfioase ale iubitei).
De aceea, în loc să apuce ceașca, domnul Juarroz petrecea minute în șir privind-o, cu agresivitate.
Mai târziu se plângea că e rece cafeaua.
Ceasul
Domnul Juarroz se gândi la un ceas care, în loc să arate timpul, ar fi arătat spațiul. Un ceas al cărui minutar să indice pe hartă locul precis unde te afli într-un moment anume.
— Și acul cel mic, atunci? Ce indică? întrebă soția.
— Localizarea lui Dumnezeu, răspunse domnul Juarroz.
Moartea lui Dumnezeu
Domnul Juarroz se gândi la un Dumnezeu care, în loc să nu apară niciodată, ar fi apărut, dimpotrivă, în fiecare zi, oră de oră, sunând la sonerie.
După ce medită mult asupra acestei ipoteze, domnul Juarroz hotărî să deconecteze tabloul electric.
Concentrarea
Domnul Juarroz se lega uneori la ochi ca să nu îi distragă atenția formele și culorile lucrurilor.
Când lucrurile, pe lângă faptul că existau, mai scoteau și sunete, domnul Juarroz suplimenta legătura de la ochi punându-și vată în urechi.
Cu toate acestea, unele lucruri, din cauza miresmelor lor puternice, insistau să se infiltreze pe nările domnului Juarroz, ceea ce îl făcea să-și strângă uneori nasul cu un cârlig.
